ceața ne descoperă viața

A răsărit ceață în geam și ți-am sris cu degetul o scrisoare prin aerul rece de-afară. Mă priveai cu ochi mari, flămândă de cuvinte și tot ce-mi spunea inima scriam pe după ramuri de promoroacă și frig. Puțin rușinat, puțin încurajat, puțin deșănțat de păcat. Luam fiecare cuvânt și-l aruncam prin ceață și se spărgea în urechile tale ca niște șoapte mici de păsări aducătoare de sensuri și de culoare. Luam fiecare semn de punctuație și-l spărgeam de genele tale prin catastrofe mici ce-ți umezeau ochii a visare. Înclinam degetul într-o călimară de ceață și tot ce scriam, scriam în aburi de respirație până te-ai roșit, pornind din inimă, din capul pieptului și în obrajii tăi de făptură cititoare. Am pus un punct și apoi alte două și tu te-ai ademenit după alte cuvinte, opt sute nouăzeci și nouă. Le-ai cerut coapte în primăvară și eu ți le-am așternut pătură pe pământul ud să ai unde să te gândești atunci când, din când în când, gândurile alea calde mă transformă în ceața ta de afară.

 

Storm in us.

We started like a drizzle; where raindrops of friendship started the storm in us. The rain was little but it can help the flowers to keep on growing. Yes, indeed it made us stronger. Then the wind came, the struggle of standing amidst the upcoming thunder remained in us. We were hidden in the dark clouds of shy, of doubts, and mostly of uncertainty. We began to be afraid of the storm inside our hearts that we forgot to guard our own feelings. And yet the most beautiful storm happened in a place surrounded by chirps and autumn leaves.

When the lightnings are coming and they are starting to burn a fire inside our minds. With almost happens and happened and happening, with joy and little quarrels and big quarrels of how the moon is lit by the sun in the almighty Cosmos.  Memories combined and through broken friendships and burnt bridges, through rumors and rocks, through the lost and what went missing, there is something that remained unchanged, and it is ours.

The flowers are also blooming and the spring is flying off into a summer storm with its wings. I imagine ourselves in the fields of dandelions and little rocks while we both enjoy the sunset as our scenery is somewhat morroccan or parisian. Our smiles are meant to be like the sun coming to smiles because that’s where I will put it on your lips. There are no more rooms for a sad life, but only for a sleepy and peaceful night.

Don’t face the hurricane alone. Hold hands.

Soon, the rain will stop on falling; the dark clouds will disappear and the wind will blow a gentle breeze. The bad weathers will soon pass and new beginnings await us. We just have to know we’re being in the right coincidence of time where we want to be.

Zori de țară.

Și-a frecat mâinile de câteva ori de parcă ar fi frământat viața din ele, trase o dușcă de țuică direct din sticlă, fluieră printre dinți și o luă din loc. Florica începu un galop ușor prin ceață, să fi fost vreo 4 sau 5 dimineața, oră la care nici noaptea nu mai e ce-a fost dar nici ziua nu se crapă. Niște frig cumplit îi trecea lui Mirel mâinile prin obraji ca niște cuțitașe arzătoare, iar ceva mai încolo liniștea era deranjată de un lătrat bombănit de cățel. Galopat, lătrat, singurele zgomote din ceață. Plescăind cu copitele pe asfaltul ud, Florica fornăie cu abur intens pe nările mari și se întreabă în mintea ei de iapă cuminte ce i-o fi trecut prin cap lui Mirel de s-o fi pornit la drum tocmai acum.

Din când în când, Mirel mai bagă mâna într-un sufertaș și scoate de acolo o roșie întreagă, mușcă din ea cu poftă ca dintr-un măr aproape copt, apoi mai scoate o bucată de slană, o cărămidă de brânză sărată cât să fie temelie de casă și crănțăne de zor, mai șuierând pe alocuri către Florica, să nu se abată din ritm. Nu se poate să mănânci sărat fără să bei apă, așa că al nostru mai bâjbâie prin noapte după sticla de țuică și-o trosnește la dinți, să se potolească. Înjură de câțiva Cristoși că uitase jumătatea de ceapă pe masă.

Trecu vreo jumătate de oră de liniște și de drum și de ceață. De după dealuri, dinspre Mustăcioasa așa oleacă mai la vale începu să apară dunga aia de orizont care să taie privirile cu dinții ei de dimineață. Fum și miros de rouă încețoșată începură să-și facă mișcările prin jur, iar o vrabie mai hrăpăreață se certa de una singură cu o coajă de gândac găsită printre niște pietroaie. Casele și-au pornit dârele prin aer, semn că familiile se trezesc odată cu găinile și pun la încălzit mămăligă pentru oameni și la fiert tărâță pentru porci. Din curtea pe lângă care tocmai a trecut, Mirel auzi un „Uti, uti, uti!” sacadat, semn că rațele erau chemate la masă cu uruială din aia grasă și urzică dată la tocător cu satârul. Un muget de vacă adormită pe ea cheamă stăpâna să vie cu căldarea de muls, iar din tocul unei uși sau din treapta spre vreo prispă se înfiripă prima cuvântare a unui dejt mic de la picior: „Crucea mătii!”.

Florica își flutură capul ei mare și se burzului la răsărit, galopând conștiincios la drum. Mirel începuse deja să se foiască pe scândura lui de mânat căruță și să se mai bălăngăne după sticla de țuică. Roșia i se terminase de mult iar cărămida de brânză era pe la jumate. Așa cum îi trebuie, crăpatului de ziuă îi șade bine cu încălzitul, iar obrajii lui Mirel se încăpățânau să se roșească, pătlăgind alene pe lângă un zâmbet tâmp de țăran fericit. Mintea zbură de la drum la pârloaga din deal unde trebuia să ajungă să prășească, la Mirela a lu’ Nea Pandele din Rădăcinești și la nurii ei de fată creață, la miros de fân și din nou la nevoie de țuică. Trosni printre dinți o înghițitură și trânti sticla alături ca pe un obiect bicisnic ce nu are stare să stea drept.

Creștetul capului legănat al lui Mirel luă în vârfurile de păr vârfuri de aur și miros de răsărit. Lumină pe drum, aburi prin galop, rouă prin iarbă și ciripituri printre copaci, balegă de cal tăiată de drumul unui tractor. Din pajiști, din gârla de alături, de printre plopii de pe margini își luau zborul zgomotele de ziuă și ceasurile toate băteau a zori de zi. Pastoral văratic, mai că te-ai tolăni în imagine sub o salcie și ai ațipi la loc, îmbrăcat încet încet de raze de soare și de gânduri care mai de care mai legănate.

Legănat de drum și de Florica, Mirel, își păstra încă rămășițele de cumpăt pe care le mai avea, căută cu degetele pe la spate după sufertaș, îl aruncă tremurat la o parte și dădu de sticlă, iar. Cu o mișcare largă și-o aduse în fața ochilor, se uită la ea ca printr-un geam fără destin și o întoarse cu gâtul în jos, cât să se facă o dâră de picătură rebelă spre a țuicii pierzanie. Încă un Cristos își făcu apariția în viața lui Mirel, alături de anafură și o cruce de lemn, cu tot cu treime. Aruncă sticla în fundul căruței și se întoarse cu gâtul lung la Florica, scrâșnind din dinți și aburind din ochi a deznădejde. Florica îi răspunde din mers cu coada ridicată și cu lucerna mâncată aseară, dar sub alte forme, mai mirositoare.

Galopul pare mai agasant, Florica mai ușurată, căldura mai apăsătoare și Mirel tot mai deznădăjduit. Încălecat pe-o scândură și cu gândurile la vale, transpirat de zi și cu obrajii plini de sudoare nici nu ne mai pasă dacă Mirel ajunge la prășit sau nu. O fi șase și jumătate ceasul, casele se perindă prin jur ca un carusel cu miros de sat și cântece de cocoși ațâțați de grăunțe. Nimic nu mai e ca azi-noapte

– Uăi!

….

– Uăi, Mirele, uăi!

Cu ochii mijiți făcu un efort să-și trosnească gâtul într-acolo, de unde veni strigătura. Trase de hățuri, să se oprească galopul. Florica fornăie, se proptește în piept și se uită mirată prin ochelarii ei de cal drept înainte. Mirel apucă să se întoarcă cu toată greutatea.

– Ci-i, uăi?

– Da’ un’ ti duci tu, uăi, Mirele?

Capul lui Paraschiv apăru jumătate de după gardul curții sale, scărpinat de o mână murdară de tărâțe.

– Ăiti, mă duc la nuntă, uăi, undi crezi c’ mă duc? La prășit, că de aia-i diminiață.

– Da ci’ harnic ti-oi făcut băi bețîvane. Paraschiv își frecă mâinile, să le gândească oleacă, apoi, bombănind cald, își luă o mină serioasă și se ștrengări la Mirel. – Băi, da’ tarlaua ta nu-i mai la vale, spre Rădăcinești?

Capul lui Mirel făcu un cerc mintal deosebit de haotic, se uită în jur, se uită în jos la picioarele din căruță, la coada Floricăi, la câmpul din jur și la mâinile cu hățuri. Înjură în gând, că mai găsi câțiva Cristoși rătăciți, apoi cu voce tare, că mai era niște anafură. Dădu vina pe cal:

– Buăăi, da aici m-o adus hârtoapa asta di cal, uăi Paraschive. Nici nu m-am uitat, Cristoșii mamii lui de drum. Bini c’ te-am găsit aici astfel ajungeam la Podu Turcului cu tot drumu, uăi. Începu să râdă înfundat cu aproape râsul lui.

Paraschiv râde cu poftă vâzându-l pe Mirel încurcat, își mai scărpină ceafa cu mâna plină de tărâțe și încercă un scâncit, să nu-l audă Viorica din casă:

– Uăi, dar di ci s’ ti grăbești așa di diminiață, m’? Dacă tot ăi ajuns aici, nu vrei s’ ti cinstesc?

 

Pe un drum plin de pietriș și în mijlocul verii, doi copii se bat cu două nuiele cu rol de sabie și se julesc în ciulini. Unu-i Ștefan cel Mare, altu-i Baiazid iar sutele de tulpini de cucută de vreo două picioare înălțime de pe tarlaua lui Mirel își fac veacul în căldură și cu rol de tătari bicisnici care stau ca momâile la tăiat. În curtea lui Paraschiv, Viorica trage de niște cearceafuri pe un zolitor cu săpun în timp ce Mirel doarme, ca aproape în fiecare zi, pe prispă, cu un păhărel alături. Florica îl așteaptă cuminte la poartă ronțăind o muscă pierdută-n vacanța de vară.

Fragilitate.

Vremea asta e ca un gând întunecat ce bate la fereastră. În (auto)buze fără nici un sens care se întorc în aceleași autogări, lumea se zgribulește în gânduri și-n fantezii cu calorifere. Stai la fereastră pe drum și ți se pierd luminile trecătoare pe străzi cu vijelii. În mâneci ți-s încheieturile reci și fiecare privire care ți se uită-n priviri e speriată de vremuri. E bruscă iarna asta și te mușcă de obraji, pe gât și de nas și prin sprâncene.

Din locurile răzvrătite ale autobuzului meu, îi place să se uite la el. Ascuns, un furiș grăpiș, prin bucle și prin gene. Prin muzica pe care gândește în căștile sale. Prin zâmbete subite despre aduceri aminte. Îi simte degetele fredonând pe coapsele picioarelor în ritmuri alerte sau liniștite. Îi place să doarmă ușor în visele sale.

Îi place să se uite la ea. Ascuns, pe furiș grăpiș, prin buze crăpate. Prin muzică de byron cu pahare de vin în stelele sale. Îi simte degetele apucând pe coapsele picioarelor. Îi place să doarmă neliniștit în vise imorale.

Îi place să se uite la ei. Fățiș, cu un zâmbet tâmp pe față, prin muzică de Hozier cu un violoncel și versurile sale. Își simte degetele cântând pe coardelor dorințelor instrumentale.

Și ea îl privește zâmbind adorat pe tipul din oglinda retrovizoare. Reflectat, fantezist, într-o oglindă în care sufletele se văd mai aproape decât par.

Autobuzele noastre nu ar trebui să aibă locurile goale. Acolo sunt toate personajele pe care le iubești irațional, ireal, liceal, matinal.

Iar eu scriu aici despre ei dintre curbele unui pahar de vin în care se vede roșeața buzelor tale.

Despre oul fiert, ursul din cort și inegalabila Românie.

Lucrurile stau în felul următor. De fapt, mai mult stau eu acum și tastez la foc automat o postare care mie îmi devine pe rând ce trece foarte dragă.

Da, pe mine când mă întrebi rapid despre România are să îmi vină în cap o ilustrație cu un MUNTE foarte mare. Nu prea am ce altceva, e prima imagine. Apoi un cort în care eu țin cu spaimă un ou fiert în mână. Logic? Nici atât. Dar hai să nu mai stăm pe gânduri să aflăm de unde atâta aiureală. Am eu pentru această situație întotdeauna numai o povestire în cap, iar în rândurile următoare am să încerc să-mi aduc aminte, poate câteodată am să și înfloresc pe ici pe colo, prima mea imagine de Românie. O Românie interminabilă, înaltă, verde, fascinantă și câteodată sursă de spaimă și de griji, o Românie pe care nu trebuie s-o vezi în poze, ci mai mult s-o trăiești. De preferat prin ochii tăi și mai important prin ochii copilului de lângă tine, pentru că lui i-o dai mai departe.

În anul 1988, într-un bloc înalt de pe Strada Basmului, pe la etajul 10, toate jaluzelele sunt trase. E întuneric în sufragerie și la lumina fierbinte a unui aparat din ăla de diapozitive un copil pricăjit și visător de cinci ani se uită pe un perete mai mare la poze cu Valea Latoriței, Piatra Craiului, Bușteni, Vatra Dornei și alte peisaje din Munții Retezat, locuri prin care nu au fost alți oameni, ci numai tatăl lui, de la începutul copilăriei până acum. În toată lumina aceea puternică și fierbinte, încinsă de vreo câteva ore de privit ca un ochi de balaur stă smirnă un copil cu ochelari legați cu elastic pe după urechi uitându-se la poze cu munți românești, locuri unde în imaginația lui se dădea de-a dura și se ascundea de lighioanele viselor urâte orășenești, locuri în care îi lua locul în poveștile tatălui său și se dădea cu sania o grămadă de iarnă de kilometri, își zgâria genunchii în crengi și în frunze uscate și se lupta cu tot felul de viezuri și găini sălbatice pentru un loc mai bun în fața peretelui din sufragerie. Visul meu de după ochelarii ăia era să intru în Strada Basmului de dincolo de munți iar sufrageria să devină câmpul meu cu flori.

Ne întoarcem în anul 1988. E vară, e o dimineață între zi și noapte, grea ca o nicovală ce-mi răsună și-n cap și-n picioare. Înghiontit în marginea patului, mormăi cuvinte de ocară pe care numai eu le știam și mă împing mai tare-n pernă, poate nu se mai aude nimic și nu mă mai deranjează nimeni. Pentru că nu puteam să fiu lăsat singur acasă, sunt luat pe sus de tata și purtat pe brațe până în sufragerie, îmbrăcat așa adormit cum eram într-o geacă groasă până-n gât, doi bocanci mici care acum par case de vrăbii și un ghiozdănel mic în care erau înfășurate în bucăți de ziar multe ouă fierte.

M-am trezit pe undeva pe când ieșeam pe ușa blocului, ținându-mă puternic de chelia lui tata. În spatele meu și al ghiozdanului meu plin cu ouă fierte, încă o matahală cu bare de fier în care erau și cortul, și apa, și ce mai era nevoie pentru călătorie. Mama mă ținea de un picior, nu care cumva să mă prăvălesc. Ai mei pășeau rapid și sigur, ca un vânt hotărât, de parcă ar fi plecat muntele de acolo spre unde ne îndreptam, dar eu oricum nu știam unde mergem. Mie nu-mi era frică că o să cad, mi-era mai mult frică de frigul ăla de început de dimineață, un frig în care umblă fantome care-ți intră sub piele, te fac să tremuri și-ți fac și mai frig. Văzusem eu într-un vis, la un moment dat, nu se putea să nu fie adevărat.

Prima călătorie cu trenul. Primul meu stat la fereastra de tren. Cu lentilele lipite de geam (ochelarii legați cu elastic după urechi, așa-mi aduc aminte) am simțit prima transformare de miros de gară cu miros de câmp. Știți bancul ăla cu „Uite, tati, stâlpul?” Eu eram, entuziasmat de mic de fiecare drăcărie care-mi apărea în vizor și tot de mic îmi plăcea să-mi imaginez o grămadă de povești cu o grămadă de elemente din natură. „Te duc, te duc, te duc, te duc…” pe șine, primul tren cu primul drum, primul meu ajuns la munte, primele mele diapozitive în formă reală și tangibilă, prima dată când am vrut să zic unde trebuie să trăim.

Pentru că nu prea știu și nici nu am întrebat la ce fel de munte am fost atunci, am să-l caracterizez ca pe un vis împlinit. Sau să spunem că am fost la munte în general. Da, românesc, că despre asta este vorba. Am coborât din gară și am început să urcăm, eu țanțoș ca un mic pașă, tot pe chelia lui taică-miu și mama ținându-mă de picior, uitându-se cu drag și spaimă să nu se spargă ouăle fierte din ghiozdan. Tocmai plouase. Am tras pentru prima dată în piept mult petrichor rarefiat de munte. Amestecat cu brad, cu arome din ramuri de copaci, cu tot felul de plante pe care nu le vezi crescând pe orice stradă din București și la un moment dat chiar și cu mirosul de căcăreze de la o vacă.  Tata a obosit, am început eu să merg și să cutreier, ținând tot felul de copaci în brațe, trecând crânguri și mușchi și zdrelindu-mi fruntea de o tufă de măceș. Am alunecat, m-am ridicat și mi-am îndreptat bocancii în pietre, gândindu-mă că Prâslea nu ar fi așa de neîndemânatic în situații din astea. M-am aruncat din sufrageria de bloc în codrul visurilor mele, mi-am zgâriat genunchii și m-am dat cu sania imaginației mele. Am atins diapozitivele, le-am prins de-un colț și le-am lăsat să se reverse pe mine cu tot cu peisaj și cu mirosuri și cu ape și cu mici cascade și-un izvor.  Norii văzuți de deasupra, vălătuci de aer, aburi și apă, vată de zahăr și gheață pe mâini. Statul în fund pe un bolovan lângă un pârâu, mestecând la coada unei plante și vorbind verzi și uscate ca în orice plai mioritic, toate într-o lume pe care din ce în ce mai puțini o văd ca pe o evadare din cotidian. Tolăneală extremă, privitul în sus de acolo de unde susul îți devine aproapele de cer.

Seara la cort, un foc mocnit scârțâie la un buștean cu jale. Eu aveam ceaiul meu, ai mei țuica de încălzire. Un miros de cetini și de ceapă împrospăta pereții cortului, iar liniștea acompaniată de greieri începuse să-și termine treaba odată cu degetele noastre curățând la pate-urile de ficat și la cojile de ouă fierte. Tablou de familie puțin portocalie de la lumina difuză, înțelegându-se perfect în tăcere și în „vezi să nu dai pe jos/ vezi să nu-ți bagi briceagul în ochi/ ia, mă, și cu pâine.” După atâta cățărat printre stânci și păduri, mușcatul cu poftă dintr-o jumătate de felie cu tot cu jumătate de gălbenuș era viața la pătrat. Și viața noastră prețuia mai mult decât cea de afară.

Un greiere începuse să mi se urce pe spate fix când un fornăit sinistru începuse să umfle o parte din fermoarul cortului. Mâna mamei se oprise pe cuțit mai albă decât brânza din cealaltă mână, iar tatei i se zburlise hanoracul de pe el. Nu înțelegeam și cu toate astea am tăcut mâlc când el mi-a zis asta. Cu un ditamai cuțitoiul scos de sub o pereche de pantaloni, tata făcu un ditamai găuroiul în cealaltă parte a cortului. De ce să strici frumusețe de cort albastru, pus cu atâta sârg în cel mai frumos loc de la marginea pădurii, numai el putea să-nțeleagă. Dar privindu-i spaima din ochi, am înlemnit ca o ciupercă și smuls am fost pe gaura aia. Din spate, din târâș prin iarbă și din lumini aproape vizibile, cel mai mare coșmar al meu era o nimica toată pe lângă dihania care se mărea luminată în cort de lanterna de buzunar a tatălui meu, bine că nu era singura și mai avea una la el, dihanie care fornăia grozav și cotrobăia cu un nas imens prin lucrurile noastre, crăpând în ea cu nesaț la ouă fierte, pateu de ficat, ceapă cu brânză și câteva curele. Tremuram din toate încheieturile iar mama scoase un icnet de mi-au înghețat toate celulele cenușii pe care puteam să le formez atunci. Dezamăgire, pumnii strânși, necaz și chinuială. După ceva vreme, dihania începuse să se zvârcolească, încurcându-se în cort și în bare de fier, începuse să moșmondească și să mormăie și sătulă (norocul nostru o fi fost că mai mâncase și ceva înainte) se culcă liniștită de parcă toată tevatura asta a fost numai pentru ea.

Familie zgribulită mergând încet pe drumul de întoarcere, tâcând mâlc să nu se sperie și mai mult copilul, același eu care întrebam de zor ce e ăla. „E ursul, măi, mamă!”. Și duși am fost, și urs a fost, iar frica trece numai cu dușul fierbinte de acasă.

Dintre toate amintirile mele așa zise naționale, aceasta cu ursul și oul e primul meu contact cu un vis împlinit. Nu contează cum s-a terminat, ci mai mult cum s-a adunat să fie așa. Sunt lucrurile mele și așa le dau mai departe. Am avut atunci și încă mai avem o Românie frumoasă și așa îmi place să o împărtășesc cu toți, câteodată chiar voluntar având grijă de ea. Știți voi, există multe PET-uri pe Pământ și multe gunoaie menajere pe care unii oameni le mai uită prin ținuturile astea pitorești și ar fi bine să nu se adune grămadă și să ne punem cortul la marginea unui plastic, ci pe aceeași bucată de pajiște pe care o îngrijim. Pentru acest lucru atragem atenția prin proiecte și demersuri, iar unul dintre ele va fi menționat aici: INEGALABILA ROMÂNIE. Să intrați, să vă documentați, să dați mai departe, așa ajutăm puțin câte puțin pentru un viitor mai peisagistic în toate diapozitivele care vor veni.

În anul 1989, prin primăvară, niște săteni foarte harnici prășesc la un hectar de păpușoi din dealurile Vrancei. Din când în când se mai ridică într-un capăt de coadă de sapă un batic colorat și începe să se uite atent după două lighioaie de copii plecați să alerge de nebuni prin codru. Bucata asta de pământ e înconjurată toată, ca o oază de porumb, de o pădure mai deasă decât noaptea și e la fel de răcoroasă ca un izvor în palme, ținând ascunse de ochii lumii fragi aproape ieșite din găoace și alte vietănii care mai de care mai ciudate, inclusiv o rădașcă uriașă și leneșă și vai de ea, pusă la dospit într-un borcan cu nămol. Din pădure, doi ștrengari ies foarte țanțoș, unul din ei, aceiași ochelari legați cu elastic, ținând între două degete un animal verde și zvârcolitor, cam cât palma unui om normal la cap. O femeie țipă ca din gură de gușter și gușterul își rupe coada, zbughind-o de spaima lui din mâna copilului și de spaima sătencei, care-l ia pe ghiaur la nuiele de i-au ieșit toate dihăniile pe urechi. Nu știam că mușcă sau că s-ar putea să fie veninoși…

Dar despre aceste lucruri, într-o poveste următoare. Vreau doar ca la final să nu facem în așa fel încât să umplem România de epitete, ci să întoarcem amintirile cu fața la noi. Primul contact cu peisajul nu se uită niciodată, așa că în comentarii, când aveți timp, aștept și poveștile voastre, să se facă o colecție.