Din scrumiera prea mică se ițea, ca un cârlionț vânat de romanțiozitatea unei veioze, un fir de fum cu liber arbitru. Stăpânul casei lăsase lumina aprinsă și ultima suflare a țigării sale într-un punct roșiatic ce sfârâia sfârșit a neputință cu miros de tutun ars. Lângă scrumieră, lăsată tot așa de izbeliște, tronau o mănușă de piele și o agendă mică și soioasă din care ieșeau aiurit foi și pete de pix lăsate pe margini, semn că agenda a trecut prin viață și prin buzunare, scoasă numai la ocazii și felurite idei. Centrat pe mijlocul mesei, ca într-un spot de scenă, stă cuminte și greu, ca plumbul din care e făcut, soldățelul copilăriei.
Îmi place de el. Cu pălăria lui mare cât o zi de post, înaltă și cilindrică atât cât să intre mai mulți iepuri mici de plumb, aproape dezbrăcat de uniforma lui roșie, mai ales de la guler în jos, stă dârz cu pieptul argintiu în bătaia fiecărei reflexii.
Mi-e milă de el. Are o mână turtită de probabil căldura solară și un picior îi stă mărturie că nu e bine să le dai copiilor sub 3 ani lucruri, că le mestecă între dinții lor mici și hrăpăreți. Are numai trei nasturi la uniformă și se vede o singură medalie, semn că nu prea multe lupte i-au trecut prin baionetă. Baionetă care nu există, e doar așa, un vârf de pușcoci făcut bilă, probabil topit din aceeași cauză ca și piciorul cu urmă de dințișori. Copiii sub vârsta de 3 ani… Picioarele lui, încă o dată am ajuns la ele, probabil că la un moment dat au fost drepte, dar se pare că au fost folosite pe post de desfăcător de bere sau ceva, sunt îndoite în așa fel încât par a fi o diformitate nelegată cu niciun sens pe lume.
Masa e netedă, dacă îți apropii nările încă mai simți miros de lac, chit că zeci de anii și-au trecut vremurile prin materialul ăsta lucios. Printre cutii metalice cu diferite modele și desene colorate se zărește costumul de porțelan al balerinei. Picioare firave îți adâncesc privirile în coapse ferme, albe, pătate doar de lumina aurie a veiozei. Ca un vârf de senzualitate, vârful de lance al fumului de țigară pătrunse pe lângă trupul ei arcuit și îi luă umbra la dans. Nu se aude nicio melodie, nu se aude nici măcar un acar. Cu privirea țintă în peretele din dreapta, balerina încă își mai așteaptă pirueta, păcat de cheia ruginită.
Zgomotul podului de casă. Un scârțâit, văd un păianjen mic cum își coboară zilele și povara corpului său rotofei spre destinații ascunse, de unde să pândească, hulpav, prima muscă sau primul țânțar.
Un alt scârțâit. O lopată rezemată de un stâlp începu să se miște de colo colo, rezemată doar într-un vârf bombat, încercat de zăpezile grele de acum două luni.
Un al treilea scârțâit și la semnalul unei vrăbii indolente intră primele raze solare. În întuneric, peste veioză, prin fumul de țigară, printre umerii balerinei, în pieptul spart de aramă al soldatului. Din curiozități și jucării imaginate, razele solare își dau una alteia ghes pentru joacă, alergat printre scândurile scârțâite de pod, animate de umbre care mai de care și parcă se aude și un tors de pisică sau un ronțăit molcom de șoarec. Din vârful unei mături se desprinse o molie.
Cu ochii țintă în datorie, soldățelul își scaldă ochii mici și negri în lumina asta copleșitoare, ea însăși intrus reglementat de toate crăpăturile casei. Dintre cutii metalice și cu deosebită ardoare, balerina își așteaptă recompensa în urale și o binemeritată întoarcere de cheie, motiv să-i dea pentru un dans al lebedelor destul de solitar. E un singur spectator și mai sunt două mânuțe reci, cumplit de reci și abia încălzite de razele solare. Umbrele se lungesc, își roiesc drumul una spre cealaltă, iar din capătul scării, ițit ca un pui de bogdaproste, privesc cum umbra ei și umbra soldățeluilui se scaldă în pupări amețitoare.
Blogul lui Transp 