Someday

I find myself looking here at me and telling myself to do all the things I want to and pursue that rushing wave, that stormy motivation that comes from time to time to people. Things that make somewhat sense of what is in my heart. But hey, this is it, I have plans to do and here’s a list:

Someday, I want to read out loud or on a normal voice some of my favorite books as audio books. It can be the biggest novel ever or just some brocchures for kids, I don’t care.

Someday, I’m going to be a published author. I have the plot, but I don’t have the courage? It’s like meeting the crush of your life and afraid to say hi.

Someday, I’m going to travel the world. Or more of the world. Holding hands with the globe in our eyes and with the sould of you.

Someday, I’m going to paint that image in my head.

Someday, I will do everything I want if things fall into their places.

Most of the time, I hear myself say “if it’s the perfect timing”. But what if the perfect timing is now? What if I am to do it now? What if time is just waiting for me or you to start that biggest project you’ve always wanted to do? There is no wrong in waiting for perfect timing. What is wrong is waiting forever. Time won’t just put that in a silver platter and serve it to you. But I know that time will direct and help you if you do it now.

There are many people who waited and waited for someday and sadly, that someday never came. We always wait for it like it is promised. Someday is just a false hope that let people believe they have a lot of time. With that, we became vicious in taking people and things for granted. Someday makes us live our lives meaninglessly. We focus our energy to things that won’t matter after you’re dead.

If you are hungry and thirsty, do you wait for someday and somebody to get you food and water? No. You decide you want it now and fetch yourself some food and water to satisfy your hunger and thirst. It is just the same thing in doing what you love. You don’t need somebody to do it and you definitely don’t need to wait for someday to come for you to do the things that you really crave in life.

Feed your hungry little heart in travelling the world and seeing the places you’ve always wanted to set your feet into.

Quench that thirst with a hundred and fifty books as your 2017 goal.

Pamper your soul with bits and pieces of madness that drive you crazy.

Paint what is in your mind. The nakedness that lives in your head that the world needs to see. The sadness that was formed during your childhood is now ready to be set free from its abyss. The world needs your art to save the aching souls of many.

Write everything. Save the friends that you have in your mind. They need to be written in the blank pages and find their own story. There are a lot of people who are in need of a friend who can understand them and with that, you can give them a friend.

Start to work where you like and what you have always wanted. The world needs people like you who can make profit and also help others in the process. You can give jobs to people. You can be your own boss.

Enroll yourself to that class you have always wanted to take in college. Educate yourself. It is not too late.

Study foreign languages. Read Shakespeare or those books you can’t seem to find time to read. Live at the top of a coffee shop where you plant organic vegetables in your windowsill.

Call your friends you haven’t talk to for quite a while. Invite them to dinner you prepared just for them. Drink that wine until the sun rises. Laugh with them until all of you sobs because of the problem you can’t handle in your own.

Sleep for 24 hours if you want. Call your parents and say I love you. Say “hi” first to people you don’t know. Do not be afraid.

Change your mind to doing it now instead of waiting for someday to come.

Don’t wait for someday if you can do it now.

Life is never promised for someday but surely, it is promised today.

Wait for…

Wait for the person who makes your heart beat faster by simply saying your name.

Wait for the person who gets so lost staring at your face that you both forget what song is even playing on that radio. Wait for the person who wants to get to know you,  your friends, your parents, and how they raised someone as a bundle of wonder as you.

Wait for someone who yearns to understand you, where you came from, and still cares the shit out of you more than ever.

You deserve to wake up smiling. Why? Because you are you and can become more. Wait for someone who understands you so completely, it is unnecessary to explain yourself. Because they simply already know the thoughts running through your complicated mind and they know how to put your fears at ease.

Wait for someone who will stand by you at your best and catch you when you fall to the worst. Wait for someone who will take every tear away and turn the every suffocating moment into beautiful sunshines.

Because you are so beyond worth it, wait for the one who speaks to your soul.

Poate pentru că suntem creativi

Stăteam eu și mă gândeam în molcomul meu din vârf de pat la un moment dat: care sunt oare trăsăturile oamenilor creativi? Prin ochii mei se vede lumea care e altfel prin ochii tăi. Iar lucrul ăsta nu poate fi un lucru rău atât timp cât ne creem imagini și imaginații diferite și mai apoi le îmbinăm. Dar oricât de creativi și de mulți am fi cu părerile noastre, pe noi, ăștia cu capetele mari de idei tot ne adună niște chestii la un loc.

Poate că gândim prea mult. De fapt așa și e. Curiozitate, inspirație, două lucruri care ne dau ghes să descoperim lumea și mai apoi s-o schimbăm după mintea și asemănarea noastră. Ideea aia bună care își ițește bobocul din pământ apoi se ramifică în alte și alte idei și planuri. Natural born daydreamers.

Poate pentru că nu prea ne plac regulile. Sau încercăm, dar nu ne reușește. Ne place să ne organizăm timpul și ne place să lucrăm numai atunci când ne e convenabil și confortabil. Ca acum, eu, când scriu pe la ora 11 dimineața, pentru că așa am simțit că se simte bun să scriu. Cu „Random Access Memories” în cap și cu țăcănit de tastatură ritmat. Întotdeauna niște rebeli și mereu cu spirit de maleabilitate, ni se dă ghes să ne documentăm și să întrebăm, rareori o facem după niște reguli și de multe ori ne ducem după capul nostru acolo unde trebuie.

Poate pentru că de câteva ori în viață sau mai multe vrem să fim singuri cu gândurile noastre. Știi tu, fancy-word – introspecție. Ca și când ai pune telefonul la încărcat și îl lași acolo să își ducă bateria la maxim pentru ca apoi să te bucuri de tot ce-ți poate da el mai bun. Așa se reflectă asupra deciziilor și asupra vieții, de la lucruri cât mai complicate până la cât să păstrezi omleta în tigaie să iasă cât mai pufoasă.

Poate pentru că ne urmăm pasiunile. Sau inima, sau amândouă, și chiar dacă lumea din jur ne spune să „NU”, noi tot aia facem, pentru că suntem niște tâmpiți frumoși care aleargă prin grădină și dau cu capul prin cearceafurile puse la uscat. Câteodată miros frumos, câteodată după ultimul cearceaf e un perete. Dar ce ne pasă nouă?

Poate pentru că trecem de la o stare la alta, iar asta într-un timp atât de scurt încât ai crede că vorbești cu o altă persoană. Tineri și neliniștiți, ne luăm numai după ce ne trece prin cap. Fii fericit acum ca peste câteva minute să ai draci bălțați iar peste încă o jumătate de oră să te îndrăgostești de aparatul de capsat din birou pentru că ți-a oferit inspirație.

Poate pentru că suntem din când în când niște insomniaci. Sau oameni „din ăia” care atunci când au o idee în cap se trezesc cu noaptea în cap și trebuie s-o scrie undeva, chiar și pe fața de pernă. De aia au telefonul lângă pat, probabil. Ce e aia somn decent atunci când ți-o fi venit un plan de campanie sau mai știu eu ce drăcărie? Când lovește inspirația, te trezești ca după cel mai tare shot de espresso.

Poate pentru că transformăm idei simple în ceva extraordinar. We dare you. Dacă găsești o pată de vin pe cămașă, noi te facem să crezi că seamănă cu un porc-pisică și o să-ți pară mai interesantă pata aia. Plus că ne cam place să aducem obiecte neînsuflețite la viață, chiar fără niciun stres de vrăjitorie.

Poate pentru că ne place să ne jucăm. În fiecare sens al conceptului ăsta. Ce mai creativitatea dacă nu e plină de umor sau de niște experiențe fun? Un nimic care doare. Noi suntem oamenii care se uitau la desene animante și acum cântăm pe voci „The Ugliest Weenie” chiar și pe la 32 de ani. Pentru că nu ne e rușine cu chestia asta. Iar din goofy se naște un vibe bun, care să te pună la văzut lumea din jur ca un mare playground.

Poate pentru că facem asta cu inima deschisă. Expresivitatea unui om de creație se vede în privirea lui pătrunzătoare. We are eye-fucking the ideas, așa îmi place să zic. Iar emoțiile sunt cu uși deschise, atât de deschise că poți intra fără dresscode.

Pentru că nu ne place să renunțăm. Suntem criticii noștri cei mai răi, ne judecăm cu o febră de ți-e mai mare dragul, indiferent dacă lumea crede că am născut unul dintre cele mai mișto proiecte din lume, noi tot credem că e o porcărie. Iar atunci când nu avem niciun fel de inspirație, stăm și buchisim în căpățâni o cale de ieșire, ca și când viața noastră ar depinde de chestia asta. Nu ne place să ne lăsăm de vise și suntem gata să o luăm de la capăt atunci când e cazul.

Scrie

Se pare că am impulsul ăsta de multe ori și de puține ori îi dau ghes ascultării. O să se mai tot repete scrisul ăsta, mi-a venit poftă și condei acolo unde trebuie. Că scriu aici la mine pe blog sau pe alte bloguri (o să mă mai revedeți și pe Kulturkombinat în următoarele zile), sau pe social media, acolo unde deja mă știți activ, asta e, o să scriu până nu se mai poate. Îmi și place.

Multă lume cred că scrie mai mult decât mine. Asta e, sunt poate mai motivați sau doar mă roade pe mine invidia, nu concep. De acum, ar trebui să am un plan, o fițuică pe care să îmi imprim ideile de cel puțin două ori pe săptămână și să bifez.

Nu or fi mai multe lucruri mai mai bune de făcut? S-a terminat lumea de activități și eu mi-am ales doar sărăcia asta de scris? Oricât m-aș pune eu pe gândit la un răspuns pentru această întrebare, unul mă împunge în coaste ca un taur năbădăios.

Pentru că ÎMI TREBUIE. Na, ăsta e răspunsul, mai simplu de atât nu se poate într-o activitate creativă și un motiv mai bun nici că se poate găsi. Al doilea motiv ar fi că… sincer, aș înnebuni dacă nu aș scrie. „Makes me crazy not to”, cum spun englezii. Mă simt depășit de situații dacă nu le trec pe foaie, e un „hai că se poate” molcom și dătător de dorințe pentru a-mi îndeplini un scop în viață.

Pentru că pot, aia e. În viața asta există mulți oameni care scriu și vor mai exista și mai mulți care îi vor citi. Mijloacele încep să crească, scopurile încep să crească și ele, ideea că orice persoană poate să scrie e percepută ca un ceva nou, dar nu la fel de cool atunci când te apuci.

Vrei să fii convins să scrii? Ei bine, scrie. Că gânduri prin cap îți vin. Ieri apucasem să scriu despre cum se iubesc piticii de grădină pornind de la niște cuburi pe care le-am primit acum câțiva ani de la o prietenă. Am scris articolul ăla… poate o să-l și publicul, de vreo 5 ori și de atâtea ori l-am șters, pentru că nu mi-a plăcut cum sună în final. Mi-a rămas însă un fragment foarte fain, poate o să-l citiți, dacă ajungeți cu textul până aici: „Nouă, piticilor de grădină, ne place să stăm obraz lângă obraz. Așa, din materialul nostru rece, nu e bine să ne desparți obraz de obraz, pentru că acolo stă toată iubirea noastră. Zăpezi, friguri, ploi, călduri de foc și ierburi ce ne înconjoară nu ne-au despărțit pe mine și pe Sophie atunci când ne-am lipit obraz de obraz.”

Dacă un gând îți dă ghes sau o muză îți șoptește ceva din priviri, scrie! Dacă îți face cu ochiul vreun proiect pe care vrei să-l pui în aplicare și cine știe ce fotografie ai mai văzut tu pe stradă, să știi că gândurile ți se duc în lumea asta din timpul ăsta imediat, așa că mai bine… scrie!

Pentru că așa ar trebui. Știu că am un job care presupune mare parte din timp scrisul, știu că orice conversație se ține și dăinuie mai mult prin scris, știu că acum prieteniile se înfiripă prin cuvinte și trăiesc acolo prin fraze, complimente și scurtături tactile exprimate prin apăsatul vârfului de scris acolo unde trebuie, așa că de ce nu aș continua? Scrisul e… scrisul e cum mă simt, cum mă comport, ce fac și ce îți fac, cum mă plimb și pe unde și mai ales de ce. Râd în scris, râd când scriu, au fost momente când am și plâns în scris și te-am făcut să plângi, în care te-am atins și te-am făcut să tremuri. Iar ăsta, chiar dacă e un lucru normal în atâtea ere de povești, romane și de scurt-metraje, mă face să cred că mi se dezvoltă aripi cu pixuri și creioane în loc de aripi. Ficțiune sau non-ficțiune, mie îmi place oricum. E ca celebrity-crush-ul despre care ai vorbi mereu și nu te-ai mai opri, doar privindu-i niște poze. E ca animalul preferat din casă sau cănile alea de cafea care stau tolănite languros gata-gata să te trezească, e zgomotul de tren ce te duce și te aduce și despre tot felul de lanuri de porumb.

O să fie bine, oare? Nici nu știu câtă audiență am pentru ce pun pe paginile astea de internet, dar, cum ar zice englezii… „Damn, it feels so good!”

 

Dicționarul inexplicativ al complimentului

1. Tremurici în picioare, îmbujorat în obraji. În cap îi roiau sfaturi de „fii tare!”, iar prin gesturi îi veneau numai întâmplări de mămăligă. Ceapa ei de timiditate, își zise, luându-și inima în dinți și spunând clar și răspicat: „Ămbulghezg!”

Tot ce-i spusese el a fost: „Îmi place mult să vorbesc cu tine.”

2. „Hey, gorgeous!”, lucrurile au luat o întorsătură grozavă în capul lui atunci când a auzit lucrul ăsta din gura ei. A început să-i țiuie urechea, i-a amuțit sufletul și i s-au asmuțit dorințele. Se ciupește, să se trezească, și se trezește într-un vis numai al lui. Cu o privire de iepure de stepă fericit (e foarte greu să-ți dai seama cum arată iepurii de stepă fericiți), își luă telefonul în brațe și se prăbuși pe covor, stârnind praful de pe jos și vreo 3 pisici.

3. Câți ani ai atunci când n-ai? Îți vine să crezi că gândești la 21 de ani ca și când ai construi maturitate la 28 de ani? Nu-ți convine, dar îți place. Ești mâna puternică din mâna lui sau a ei și totuși când ți se spune asta e ca și când ți-au năpădit toate copilăriile în obraji.

4. Oamenilor frumoși le place să li se spună că sunt isteți iar oamenilor isteți le place să li se spună că sunt frumoși. Asta ar însemna că oamenilor le place să li se spună lucruri care nu au legătură cu starea lor obișnuită de atunci.

5. „Pentru mine tu ești o stare de bine”. Căldura unui lucru bine spus la timpul potrivit al spusului potrivit. Se leagă și se încolăcește ca brățara de mână și colierul de gât.

6. Îmi place să fiu ciudat atunci când am timp să nu fiu normal la cap. Iar ciudățenia asta din capul tău îmi ocupă tot timpul.

7. Primise un drunk text atunci când nu se aștepta. Ceva despre un suc de portocale și gustul coapselor sale. Se undui cu priviri de pisoi molcom și își luă inima-n dinți să-i răspundă, rușinată: „Dar parfumul meu e vanilie…”