Starea de 7

La etajul 7 în blocul castel, a 7-a ușă de pe palier, apartamentul cu numărul 77. Nările au mușcat cu poftă din mirosul de petrichor și masa e pătată cu vin într-un colț. Stă la fereastră, are o carte închisă și un cârlionț îl mângâie pe-o sprânceană. Mai jos, o umbră de om îl arată cu o mână mică de copil sau e doar el aranjându-și părul pe după urechea muzicală. Cască. Ridică telefonul, se uită în el, vorbește puțin cu un extraterestru pe Facebook despre o fată arteziană și apoi se duce să se trezească din somn. Ar fi o nouă zi, 7 august, dar astăzi în 6 face înconjurul lumii, conform anotimpurilor de vară sau propozițiilor răcoroase despre iarnă. Își învață pâinicile să danseze ca Charlie Chaplin și apoi, culcat pe o pernă de piese de dimineață, se trezește.
Atât.

Acest text este alcătuit din 777 de caractere (cu tot cu spații) și e format din toate cuvintele cheie cu care cititorii m-au găsit în urma căutărilor de cuvinte pe diferite motoare de căutare. Atât am putut și eu să fac azi. Eu le-am numărat bine și am înțeles din text aproape totul sau depinde.

La Mulți Ani, blog. :)

Anunțuri
Starea de 7

La cofetărie

– Ia şi nişte cuburi de zahăr!
– …
– Ia şi nişte gume de-alea!
– …
– Ia şi nişte ciocolată. Şi nişte batoane de ciocolată. Ah, poate iei mai multe batoane de ciocolată, nu fi zgârciog, băi! Ia şi nişte gume din alelalte…
– …
– Ia şi prăjitură din aia cu nucă. Şi din aia cu fructe. Şi amandine, mai ales amandine!
– …
– Ce dracu’ bipăie aşa? Ia şi suc. SUUUC! Ia mult suc, că aici e bun.
– …
– Mai poţi? Nu? Atunci mai ia batoanele astea şi gata. Hai s-o tulim!

În urma unei dâre de praf ce abia se ridica cu lene de la pământ, cofetăria satului privea spre o copilărie cu picioare iuţi de ştrengari zoiţi cu pantaloni scurţi şi opinci cusute până la jumate. Unul dintre ei era mut de frică, iar altul era mut de ciocolată la gură.

La cofetărie

În care, obişnuit, povestesc despre ploaie…

Neintenţionat, nu-i aşa că pe o vreme ca asta merge o răcorire într-o fântână arteziană?

Revenisem după o pauză de vreo 5 ani la bunici. Tot aşa, în vacanţa de vară, pentru că în mod normal celelalte vacanţe nu-mi ajungeau nici pe-o măsea atunci când era vorba să-mi vizitez bunicii. Aveam de alergat o grămadă de dealuri, de pierdut într-o grămadă de păduri, de julit genunchii într-o mulţime de răgălii şi de prins o stivă de lighioaie, aşa că nu puteam să le am pe toate bifate doar în vacanţa de iarnă sau de primăvară, care erau atât de mici cât doi sâmburi într-o păstaie lungă. E ca şi când ţi s-ar da o ciorbă de găină şi tu ai mânca numai zeama, aşa de complet e. Nu e de ajuns să fii în satul ăla din Vrancea, Feldioara se numeşte şi aşa să-i rămâie numele (te voi lua odată acolo, să vezi ce frumos e), şi să ceri să ţi se dea mai puţin, merită toate lucrurile pe care le găseşti acolo, iar asta îţi va ocupa tot timpul. Mai ales pentru că în cazul meu era vorba despre copilărie, iar zghihuirea de copil ce eram eu atunci cerea să se vitaminizeze numai cu troncănituri prin ogradă. Poate că mi-era dor de ascunzişul prin vie cu ceilalţi veri ai mei descreiaraţi ca şi mine, poate mi-era dor să ajut, cu o nesăbuită lene, la prăşitul de porumb, de dimineaţă până seară, să mă bat sau să ling sare dimpreună cu iezii cei bicisnici sau să sar ca apucatul într-o gârlă de 15 cm adâncime pe vreme de secetă…

Da, câteodată era acolo o secetă de să-ţi pierzi cuţitul, ceea ce poate fi anormal, absurd, toate cele, dar ia să fi încercat să bagi un cuţit în crăpăturile alea de pământ ce se măreau pe zi ce trece, şi mai ales să-i fi dat drumul, ajungea fix la ăia de sub pământ şi pe ăia chiar nu prea ai chef să-i rogi să ţi-l dea înapoi… Poate e de vină aşezarea, satul Feldioara e dispus cumva într-un castron format de dealuri oriunde vezi cu ohii, iar câteodată singura apă care apărea era cea de dimineaţă de pe florile mari şi colorate de prin grădina bunicii. Asta la un preţ de câteva săptămâni, iar aşa ceva se oglindea clar pe faţa oricărui locuitor, şi mai ales pe faţa bunicilor mei, pe care-i auzeam mereu bodogănind vremea, dorind s-o stăpânească doar aşa cum voiau ei.

Asta nu înseamnă că nu ploua, Feldioara nu-i mai departe de Moldova cum nu sunt eu din Drumul Taberei mai departe de centru. Erau ele zile de secetă şi căldură mare, dar şi când îi turna, atunci se descărcau toate frustrările cerului pe sat. Iar când ploua, parcă îmbrăţişa Pământul, aşa de frumos era. Să fi văzut din depărtare cum dealurile sunt acoperite, ca de nişte armate de ape, venind spre tine cu o putere de vifor şi cu o gingăşie de ceaţă… Şi să fi văzut cum fulgera pe dealuri atunci când te uitai de pe prispa casei înspre Pietriş şi Covrag, nu-ţi mai pasă de nici un joc de artificii. Iar tunetele de după călăreau cu căruţele lor pline de butoaie de vin minute întregi, unul după altul, şi chiar că nu erau înregistrate, aşa cum îţi închipui tu acum.

Ploi de vară. Aşa le prindeam, şi din cauza asta îmi plac la nebunie. De la norii ăia care se iţesc viclean de după satele din vârfuri de deal, negricioase ca nişte ţigănci ce-ţi ghicesc viitorul într-o ceaşcă de pajişti, apoi din ce în ce mai mari, ca nişte ursoaice albe în vârf, cu ochii sticlind câte o rază, ca un ochi de Dumnezeu înspre un punct fix de pe vreun petec de pădure, apoi acoperind totul într-o linişte vântoasă, în care totul e neliniştit, iar păsările mai-mai să se ascundă într-o singură pană din coadă. Nu vrei nici să calci prin praf că dărâmi tot sistemul, iar dacă faci asta, pregăteşte-te ca norii să se supere pe tine.

Am prins 3. 2 în timp ce fugeam cu bunicii din calea lor, pe înserat, către casă, iar una atunci când nu prinsesem nici un peşte în undiţă şi competitiv cum îs, jinduiam la punga de mulţi peşti a prietenului cu care mă sfătuiam pe gârlă. Numai unul să fi prins în timp util şi astfel nu ajungeam fleaşcă şi murat acasă, cu nailonul de la undiţă încurcat în toate buzunarele şi pe după gât, ba şi un ac înfipt într-o parte din spate despre care nu pot să zic acum. De celelalte două îmi aduc cel mai bine aminte, că doar au măturat ploile cu tot familionul, mai ales pe drum naţional, pentru că pe acolo o luam când ne întorceam de la sapă. Tot aşa, o iţire vicleană, apoi încojuraţi din toate părţile, şi când ne era lumea mai dragă, crezând că am scăpat de răpăielile asurzitoare ce se apropiau de noi, ascunzându-ne la umbra vreunui plop înalt, atunci ne lua de spate în sus şi ne mai şi ajuta, mămos, de la spate, cu câte o mătură luminoasă de fulgere şi tunete de cred că mi-au rămas vreo 5 vieţi de pisică pe-acolo. Toate culminate cu o frică grabnică, ce muşca din mine de fiecare dată când mă uitam: bunicul împingea pe asfalt, de lângă mine, un căruţ plin cu saci de buruiană pentru orătăniile de-acasă, iar căruţul ăla nu era tocmai din lemn, ba chiar şi mânerul nu era acoperit cu cauciuc sau orice alt izolant. Aşa, la fierul gol, resemnat că ne plouă, pentru că la un moment dat ne plictiseam de atâta fugă şi mergeam, mulţumiţi ca nişte curci, prin năprasnica furtună.

Să mergi prin ploaie nu e atât de frumos, dar nici trist nu e, atunci când te complaci. Pentru că pe furtună, lucrurile decurg în felul următor: prima dată te sperii (la naiba, o să mă prindă, dar chiar dacă o să mă prindă şi o să mă ude, sigur e şi un al doilea stadiu), apoi te înspăimânţi, mai ales dacă fulgeră pe lângă tine şi-ţi face şi discotecă de tunete. Apoi, cuprins de răceala apei care se scurge prin haine, prin păturile şi sacii cu care mă acoperea bunica, doar doar nu m-oi uda de tot (?!), te relaxezi ca-n timpul unei mângâieri drăgăstoase. Ba chiar te şi gâdilă. Natura te-a îmbrăţişat şi te-a subjugat de tot, iar plăcerea asta masochistă, combinată cu frică şi tremurături de frig nu ştiu cum se numeşte, dar sigur e acolo.

Ajunşi acasă, răciţi, înmuiaţi ca vai de noi şi energici ca un lemn, atingeam de fapt raiul de un picior. Nu mai conta nimic, putea să toarne în voie, să hrănească pământul şi păpuşoiul, fasolile, pătlăgelele şi regina nopţii de pe uliţă, noi eram fericiţi, zglobii ca nişte cartoafe în apă fiartă până la genunchi, cu perne în jurul capului şi prosoape drept haine, să ne ia din udeală. Ba şi o ţuică de prună lângă, ca la cel mai elegant spa. Ştiam că poveştile astea or să rămână pentru viitor, pentru că nu uiţi ceea ce ţi se dă pe gratis, mai ales la aşa valoare.

Lucrurile luau o întorsătură şi mai veselă atunci când fix de ajungeam acasă se oprea brusc şi furtuna, burând în cotinuare cu ceva rece şi apoi se oprea şi duşuiala aia, luând ce-i al Cezarului şi lăsându-ne cu un zâmbet molcom pe faţă, gândindu-ne, cu gura până la urechi, că bostănăria aia din drum, cu acoperiş, nu arăta tocmai rău pe o vreme ca asta. Dar noi să fim sănătoşi, pentru că imediat după o ploaie ca asta m-a apucat şi oreionul. Şi cam vreo 2 luni m-a ţinut.

Dar despre lucrul ăsta, probabil mai încolo…

În care, obişnuit, povestesc despre ploaie…