A răsărit ceață în geam și ți-am sris cu degetul o scrisoare prin aerul rece de-afară. Mă priveai cu ochi mari, flămândă de cuvinte și tot ce-mi spunea inima scriam pe după ramuri de promoroacă și frig. Puțin rușinat, puțin încurajat, puțin deșănțat de păcat. Luam fiecare cuvânt și-l aruncam prin ceață și se spărgea în urechile tale ca niște șoapte mici de păsări aducătoare de sensuri și de culoare. Luam fiecare semn de punctuație și-l spărgeam de genele tale prin catastrofe mici ce-ți umezeau ochii a visare. Înclinam degetul într-o călimară de ceață și tot ce scriam, scriam în aburi de respirație până te-ai roșit, pornind din inimă, din capul pieptului și în obrajii tăi de făptură cititoare. Am pus un punct și apoi alte două și tu te-ai ademenit după alte cuvinte, opt sute nouăzeci și nouă. Le-ai cerut coapte în primăvară și eu ți le-am așternut pătură pe pământul ud să ai unde să te gândești atunci când, din când în când, gândurile alea calde mă transformă în ceața ta de afară.
Blogul lui Transp 