Și-a frecat mâinile de câteva ori de parcă ar fi frământat viața din ele, trase o dușcă de țuică direct din sticlă, fluieră printre dinți și o luă din loc. Florica începu un galop ușor prin ceață, să fi fost vreo 4 sau 5 dimineața, oră la care nici noaptea nu mai e ce-a fost dar nici ziua nu se crapă. Niște frig cumplit îi trecea lui Mirel mâinile prin obraji ca niște cuțitașe arzătoare, iar ceva mai încolo liniștea era deranjată de un lătrat bombănit de cățel. Galopat, lătrat, singurele zgomote din ceață. Plescăind cu copitele pe asfaltul ud, Florica fornăie cu abur intens pe nările mari și se întreabă în mintea ei de iapă cuminte ce i-o fi trecut prin cap lui Mirel de s-o fi pornit la drum tocmai acum.
Din când în când, Mirel mai bagă mâna într-un sufertaș și scoate de acolo o roșie întreagă, mușcă din ea cu poftă ca dintr-un măr aproape copt, apoi mai scoate o bucată de slană, o cărămidă de brânză sărată cât să fie temelie de casă și crănțăne de zor, mai șuierând pe alocuri către Florica, să nu se abată din ritm. Nu se poate să mănânci sărat fără să bei apă, așa că al nostru mai bâjbâie prin noapte după sticla de țuică și-o trosnește la dinți, să se potolească. Înjură de câțiva Cristoși că uitase jumătatea de ceapă pe masă.
Trecu vreo jumătate de oră de liniște și de drum și de ceață. De după dealuri, dinspre Mustăcioasa așa oleacă mai la vale începu să apară dunga aia de orizont care să taie privirile cu dinții ei de dimineață. Fum și miros de rouă încețoșată începură să-și facă mișcările prin jur, iar o vrabie mai hrăpăreață se certa de una singură cu o coajă de gândac găsită printre niște pietroaie. Casele și-au pornit dârele prin aer, semn că familiile se trezesc odată cu găinile și pun la încălzit mămăligă pentru oameni și la fiert tărâță pentru porci. Din curtea pe lângă care tocmai a trecut, Mirel auzi un „Uti, uti, uti!” sacadat, semn că rațele erau chemate la masă cu uruială din aia grasă și urzică dată la tocător cu satârul. Un muget de vacă adormită pe ea cheamă stăpâna să vie cu căldarea de muls, iar din tocul unei uși sau din treapta spre vreo prispă se înfiripă prima cuvântare a unui dejt mic de la picior: „Crucea mătii!”.
Florica își flutură capul ei mare și se burzului la răsărit, galopând conștiincios la drum. Mirel începuse deja să se foiască pe scândura lui de mânat căruță și să se mai bălăngăne după sticla de țuică. Roșia i se terminase de mult iar cărămida de brânză era pe la jumate. Așa cum îi trebuie, crăpatului de ziuă îi șade bine cu încălzitul, iar obrajii lui Mirel se încăpățânau să se roșească, pătlăgind alene pe lângă un zâmbet tâmp de țăran fericit. Mintea zbură de la drum la pârloaga din deal unde trebuia să ajungă să prășească, la Mirela a lu’ Nea Pandele din Rădăcinești și la nurii ei de fată creață, la miros de fân și din nou la nevoie de țuică. Trosni printre dinți o înghițitură și trânti sticla alături ca pe un obiect bicisnic ce nu are stare să stea drept.
Creștetul capului legănat al lui Mirel luă în vârfurile de păr vârfuri de aur și miros de răsărit. Lumină pe drum, aburi prin galop, rouă prin iarbă și ciripituri printre copaci, balegă de cal tăiată de drumul unui tractor. Din pajiști, din gârla de alături, de printre plopii de pe margini își luau zborul zgomotele de ziuă și ceasurile toate băteau a zori de zi. Pastoral văratic, mai că te-ai tolăni în imagine sub o salcie și ai ațipi la loc, îmbrăcat încet încet de raze de soare și de gânduri care mai de care mai legănate.
Legănat de drum și de Florica, Mirel, își păstra încă rămășițele de cumpăt pe care le mai avea, căută cu degetele pe la spate după sufertaș, îl aruncă tremurat la o parte și dădu de sticlă, iar. Cu o mișcare largă și-o aduse în fața ochilor, se uită la ea ca printr-un geam fără destin și o întoarse cu gâtul în jos, cât să se facă o dâră de picătură rebelă spre a țuicii pierzanie. Încă un Cristos își făcu apariția în viața lui Mirel, alături de anafură și o cruce de lemn, cu tot cu treime. Aruncă sticla în fundul căruței și se întoarse cu gâtul lung la Florica, scrâșnind din dinți și aburind din ochi a deznădejde. Florica îi răspunde din mers cu coada ridicată și cu lucerna mâncată aseară, dar sub alte forme, mai mirositoare.
Galopul pare mai agasant, Florica mai ușurată, căldura mai apăsătoare și Mirel tot mai deznădăjduit. Încălecat pe-o scândură și cu gândurile la vale, transpirat de zi și cu obrajii plini de sudoare nici nu ne mai pasă dacă Mirel ajunge la prășit sau nu. O fi șase și jumătate ceasul, casele se perindă prin jur ca un carusel cu miros de sat și cântece de cocoși ațâțați de grăunțe. Nimic nu mai e ca azi-noapte
– Uăi!
….
– Uăi, Mirele, uăi!
Cu ochii mijiți făcu un efort să-și trosnească gâtul într-acolo, de unde veni strigătura. Trase de hățuri, să se oprească galopul. Florica fornăie, se proptește în piept și se uită mirată prin ochelarii ei de cal drept înainte. Mirel apucă să se întoarcă cu toată greutatea.
– Ci-i, uăi?
– Da’ un’ ti duci tu, uăi, Mirele?
Capul lui Paraschiv apăru jumătate de după gardul curții sale, scărpinat de o mână murdară de tărâțe.
– Ăiti, mă duc la nuntă, uăi, undi crezi c’ mă duc? La prășit, că de aia-i diminiață.
– Da ci’ harnic ti-oi făcut băi bețîvane. Paraschiv își frecă mâinile, să le gândească oleacă, apoi, bombănind cald, își luă o mină serioasă și se ștrengări la Mirel. – Băi, da’ tarlaua ta nu-i mai la vale, spre Rădăcinești?
Capul lui Mirel făcu un cerc mintal deosebit de haotic, se uită în jur, se uită în jos la picioarele din căruță, la coada Floricăi, la câmpul din jur și la mâinile cu hățuri. Înjură în gând, că mai găsi câțiva Cristoși rătăciți, apoi cu voce tare, că mai era niște anafură. Dădu vina pe cal:
– Buăăi, da aici m-o adus hârtoapa asta di cal, uăi Paraschive. Nici nu m-am uitat, Cristoșii mamii lui de drum. Bini c’ te-am găsit aici astfel ajungeam la Podu Turcului cu tot drumu, uăi. Începu să râdă înfundat cu aproape râsul lui.
Paraschiv râde cu poftă vâzându-l pe Mirel încurcat, își mai scărpină ceafa cu mâna plină de tărâțe și încercă un scâncit, să nu-l audă Viorica din casă:
– Uăi, dar di ci s’ ti grăbești așa di diminiață, m’? Dacă tot ăi ajuns aici, nu vrei s’ ti cinstesc?
Pe un drum plin de pietriș și în mijlocul verii, doi copii se bat cu două nuiele cu rol de sabie și se julesc în ciulini. Unu-i Ștefan cel Mare, altu-i Baiazid iar sutele de tulpini de cucută de vreo două picioare înălțime de pe tarlaua lui Mirel își fac veacul în căldură și cu rol de tătari bicisnici care stau ca momâile la tăiat. În curtea lui Paraschiv, Viorica trage de niște cearceafuri pe un zolitor cu săpun în timp ce Mirel doarme, ca aproape în fiecare zi, pe prispă, cu un păhărel alături. Florica îl așteaptă cuminte la poartă ronțăind o muscă pierdută-n vacanța de vară.
Blogul lui Transp 