Blogul lui Transp

pe vrute şi nevrute. blog de ţinut minte şi nu numai.

Zori de țară.

Și-a frecat mâinile de câteva ori de parcă ar fi frământat viața din ele, trase o dușcă de țuică direct din sticlă, fluieră printre dinți și o luă din loc. Florica începu un galop ușor prin ceață, să fi fost vreo 4 sau 5 dimineața, oră la care nici noaptea nu mai e ce-a fost dar nici ziua nu se crapă. Niște frig cumplit îi trecea lui Mirel mâinile prin obraji ca niște cuțitașe arzătoare, iar ceva mai încolo liniștea era deranjată de un lătrat bombănit de cățel. Galopat, lătrat, singurele zgomote din ceață. Plescăind cu copitele pe asfaltul ud, Florica fornăie cu abur intens pe nările mari și se întreabă în mintea ei de iapă cuminte ce i-o fi trecut prin cap lui Mirel de s-o fi pornit la drum tocmai acum.

Din când în când, Mirel mai bagă mâna într-un sufertaș și scoate de acolo o roșie întreagă, mușcă din ea cu poftă ca dintr-un măr aproape copt, apoi mai scoate o bucată de slană, o cărămidă de brânză sărată cât să fie temelie de casă și crănțăne de zor, mai șuierând pe alocuri către Florica, să nu se abată din ritm. Nu se poate să mănânci sărat fără să bei apă, așa că al nostru mai bâjbâie prin noapte după sticla de țuică și-o trosnește la dinți, să se potolească. Înjură de câțiva Cristoși că uitase jumătatea de ceapă pe masă.

Trecu vreo jumătate de oră de liniște și de drum și de ceață. De după dealuri, dinspre Mustăcioasa așa oleacă mai la vale începu să apară dunga aia de orizont care să taie privirile cu dinții ei de dimineață. Fum și miros de rouă încețoșată începură să-și facă mișcările prin jur, iar o vrabie mai hrăpăreață se certa de una singură cu o coajă de gândac găsită printre niște pietroaie. Casele și-au pornit dârele prin aer, semn că familiile se trezesc odată cu găinile și pun la încălzit mămăligă pentru oameni și la fiert tărâță pentru porci. Din curtea pe lângă care tocmai a trecut, Mirel auzi un „Uti, uti, uti!” sacadat, semn că rațele erau chemate la masă cu uruială din aia grasă și urzică dată la tocător cu satârul. Un muget de vacă adormită pe ea cheamă stăpâna să vie cu căldarea de muls, iar din tocul unei uși sau din treapta spre vreo prispă se înfiripă prima cuvântare a unui dejt mic de la picior: „Crucea mătii!”.

Florica își flutură capul ei mare și se burzului la răsărit, galopând conștiincios la drum. Mirel începuse deja să se foiască pe scândura lui de mânat căruță și să se mai bălăngăne după sticla de țuică. Roșia i se terminase de mult iar cărămida de brânză era pe la jumate. Așa cum îi trebuie, crăpatului de ziuă îi șade bine cu încălzitul, iar obrajii lui Mirel se încăpățânau să se roșească, pătlăgind alene pe lângă un zâmbet tâmp de țăran fericit. Mintea zbură de la drum la pârloaga din deal unde trebuia să ajungă să prășească, la Mirela a lu’ Nea Pandele din Rădăcinești și la nurii ei de fată creață, la miros de fân și din nou la nevoie de țuică. Trosni printre dinți o înghițitură și trânti sticla alături ca pe un obiect bicisnic ce nu are stare să stea drept.

Creștetul capului legănat al lui Mirel luă în vârfurile de păr vârfuri de aur și miros de răsărit. Lumină pe drum, aburi prin galop, rouă prin iarbă și ciripituri printre copaci, balegă de cal tăiată de drumul unui tractor. Din pajiști, din gârla de alături, de printre plopii de pe margini își luau zborul zgomotele de ziuă și ceasurile toate băteau a zori de zi. Pastoral văratic, mai că te-ai tolăni în imagine sub o salcie și ai ațipi la loc, îmbrăcat încet încet de raze de soare și de gânduri care mai de care mai legănate.

Legănat de drum și de Florica, Mirel, își păstra încă rămășițele de cumpăt pe care le mai avea, căută cu degetele pe la spate după sufertaș, îl aruncă tremurat la o parte și dădu de sticlă, iar. Cu o mișcare largă și-o aduse în fața ochilor, se uită la ea ca printr-un geam fără destin și o întoarse cu gâtul în jos, cât să se facă o dâră de picătură rebelă spre a țuicii pierzanie. Încă un Cristos își făcu apariția în viața lui Mirel, alături de anafură și o cruce de lemn, cu tot cu treime. Aruncă sticla în fundul căruței și se întoarse cu gâtul lung la Florica, scrâșnind din dinți și aburind din ochi a deznădejde. Florica îi răspunde din mers cu coada ridicată și cu lucerna mâncată aseară, dar sub alte forme, mai mirositoare.

Galopul pare mai agasant, Florica mai ușurată, căldura mai apăsătoare și Mirel tot mai deznădăjduit. Încălecat pe-o scândură și cu gândurile la vale, transpirat de zi și cu obrajii plini de sudoare nici nu ne mai pasă dacă Mirel ajunge la prășit sau nu. O fi șase și jumătate ceasul, casele se perindă prin jur ca un carusel cu miros de sat și cântece de cocoși ațâțați de grăunțe. Nimic nu mai e ca azi-noapte

– Uăi!

….

– Uăi, Mirele, uăi!

Cu ochii mijiți făcu un efort să-și trosnească gâtul într-acolo, de unde veni strigătura. Trase de hățuri, să se oprească galopul. Florica fornăie, se proptește în piept și se uită mirată prin ochelarii ei de cal drept înainte. Mirel apucă să se întoarcă cu toată greutatea.

– Ci-i, uăi?

– Da’ un’ ti duci tu, uăi, Mirele?

Capul lui Paraschiv apăru jumătate de după gardul curții sale, scărpinat de o mână murdară de tărâțe.

– Ăiti, mă duc la nuntă, uăi, undi crezi c’ mă duc? La prășit, că de aia-i diminiață.

– Da ci’ harnic ti-oi făcut băi bețîvane. Paraschiv își frecă mâinile, să le gândească oleacă, apoi, bombănind cald, își luă o mină serioasă și se ștrengări la Mirel. – Băi, da’ tarlaua ta nu-i mai la vale, spre Rădăcinești?

Capul lui Mirel făcu un cerc mintal deosebit de haotic, se uită în jur, se uită în jos la picioarele din căruță, la coada Floricăi, la câmpul din jur și la mâinile cu hățuri. Înjură în gând, că mai găsi câțiva Cristoși rătăciți, apoi cu voce tare, că mai era niște anafură. Dădu vina pe cal:

– Buăăi, da aici m-o adus hârtoapa asta di cal, uăi Paraschive. Nici nu m-am uitat, Cristoșii mamii lui de drum. Bini c’ te-am găsit aici astfel ajungeam la Podu Turcului cu tot drumu, uăi. Începu să râdă înfundat cu aproape râsul lui.

Paraschiv râde cu poftă vâzându-l pe Mirel încurcat, își mai scărpină ceafa cu mâna plină de tărâțe și încercă un scâncit, să nu-l audă Viorica din casă:

– Uăi, dar di ci s’ ti grăbești așa di diminiață, m’? Dacă tot ăi ajuns aici, nu vrei s’ ti cinstesc?

 

Pe un drum plin de pietriș și în mijlocul verii, doi copii se bat cu două nuiele cu rol de sabie și se julesc în ciulini. Unu-i Ștefan cel Mare, altu-i Baiazid iar sutele de tulpini de cucută de vreo două picioare înălțime de pe tarlaua lui Mirel își fac veacul în căldură și cu rol de tătari bicisnici care stau ca momâile la tăiat. În curtea lui Paraschiv, Viorica trage de niște cearceafuri pe un zolitor cu săpun în timp ce Mirel doarme, ca aproape în fiecare zi, pe prispă, cu un păhărel alături. Florica îl așteaptă cuminte la poartă ronțăind o muscă pierdută-n vacanța de vară.

Wait for…

Wait for the person who makes your heart beat faster by simply saying your name.

Wait for the person who gets so lost staring at your face that you both forget what song is even playing on that radio. Wait for the person who wants to get to know you,  your friends, your parents, and how they raised someone as a bundle of wonder as you.

Wait for someone who yearns to understand you, where you came from, and still cares the shit out of you more than ever.

You deserve to wake up smiling. Why? Because you are you and can become more. Wait for someone who understands you so completely, it is unnecessary to explain yourself. Because they simply already know the thoughts running through your complicated mind and they know how to put your fears at ease.

Wait for someone who will stand by you at your best and catch you when you fall to the worst. Wait for someone who will take every tear away and turn the every suffocating moment into beautiful sunshines.

Because you are so beyond worth it, wait for the one who speaks to your soul.

Poate pentru că suntem creativi

Stăteam eu și mă gândeam în molcomul meu din vârf de pat la un moment dat: care sunt oare trăsăturile oamenilor creativi? Prin ochii mei se vede lumea care e altfel prin ochii tăi. Iar lucrul ăsta nu poate fi un lucru rău atât timp cât ne creem imagini și imaginații diferite și mai apoi le îmbinăm. Dar oricât de creativi și de mulți am fi cu părerile noastre, pe noi, ăștia cu capetele mari de idei tot ne adună niște chestii la un loc.

Poate că gândim prea mult. De fapt așa și e. Curiozitate, inspirație, două lucruri care ne dau ghes să descoperim lumea și mai apoi s-o schimbăm după mintea și asemănarea noastră. Ideea aia bună care își ițește bobocul din pământ apoi se ramifică în alte și alte idei și planuri. Natural born daydreamers.

Poate pentru că nu prea ne plac regulile. Sau încercăm, dar nu ne reușește. Ne place să ne organizăm timpul și ne place să lucrăm numai atunci când ne e convenabil și confortabil. Ca acum, eu, când scriu pe la ora 11 dimineața, pentru că așa am simțit că se simte bun să scriu. Cu „Random Access Memories” în cap și cu țăcănit de tastatură ritmat. Întotdeauna niște rebeli și mereu cu spirit de maleabilitate, ni se dă ghes să ne documentăm și să întrebăm, rareori o facem după niște reguli și de multe ori ne ducem după capul nostru acolo unde trebuie.

Poate pentru că de câteva ori în viață sau mai multe vrem să fim singuri cu gândurile noastre. Știi tu, fancy-word – introspecție. Ca și când ai pune telefonul la încărcat și îl lași acolo să își ducă bateria la maxim pentru ca apoi să te bucuri de tot ce-ți poate da el mai bun. Așa se reflectă asupra deciziilor și asupra vieții, de la lucruri cât mai complicate până la cât să păstrezi omleta în tigaie să iasă cât mai pufoasă.

Poate pentru că ne urmăm pasiunile. Sau inima, sau amândouă, și chiar dacă lumea din jur ne spune să „NU”, noi tot aia facem, pentru că suntem niște tâmpiți frumoși care aleargă prin grădină și dau cu capul prin cearceafurile puse la uscat. Câteodată miros frumos, câteodată după ultimul cearceaf e un perete. Dar ce ne pasă nouă?

Poate pentru că trecem de la o stare la alta, iar asta într-un timp atât de scurt încât ai crede că vorbești cu o altă persoană. Tineri și neliniștiți, ne luăm numai după ce ne trece prin cap. Fii fericit acum ca peste câteva minute să ai draci bălțați iar peste încă o jumătate de oră să te îndrăgostești de aparatul de capsat din birou pentru că ți-a oferit inspirație.

Poate pentru că suntem din când în când niște insomniaci. Sau oameni „din ăia” care atunci când au o idee în cap se trezesc cu noaptea în cap și trebuie s-o scrie undeva, chiar și pe fața de pernă. De aia au telefonul lângă pat, probabil. Ce e aia somn decent atunci când ți-o fi venit un plan de campanie sau mai știu eu ce drăcărie? Când lovește inspirația, te trezești ca după cel mai tare shot de espresso.

Poate pentru că transformăm idei simple în ceva extraordinar. We dare you. Dacă găsești o pată de vin pe cămașă, noi te facem să crezi că seamănă cu un porc-pisică și o să-ți pară mai interesantă pata aia. Plus că ne cam place să aducem obiecte neînsuflețite la viață, chiar fără niciun stres de vrăjitorie.

Poate pentru că ne place să ne jucăm. În fiecare sens al conceptului ăsta. Ce mai creativitatea dacă nu e plină de umor sau de niște experiențe fun? Un nimic care doare. Noi suntem oamenii care se uitau la desene animante și acum cântăm pe voci „The Ugliest Weenie” chiar și pe la 32 de ani. Pentru că nu ne e rușine cu chestia asta. Iar din goofy se naște un vibe bun, care să te pună la văzut lumea din jur ca un mare playground.

Poate pentru că facem asta cu inima deschisă. Expresivitatea unui om de creație se vede în privirea lui pătrunzătoare. We are eye-fucking the ideas, așa îmi place să zic. Iar emoțiile sunt cu uși deschise, atât de deschise că poți intra fără dresscode.

Pentru că nu ne place să renunțăm. Suntem criticii noștri cei mai răi, ne judecăm cu o febră de ți-e mai mare dragul, indiferent dacă lumea crede că am născut unul dintre cele mai mișto proiecte din lume, noi tot credem că e o porcărie. Iar atunci când nu avem niciun fel de inspirație, stăm și buchisim în căpățâni o cale de ieșire, ca și când viața noastră ar depinde de chestia asta. Nu ne place să ne lăsăm de vise și suntem gata să o luăm de la capăt atunci când e cazul.

Scrie

Se pare că am impulsul ăsta de multe ori și de puține ori îi dau ghes ascultării. O să se mai tot repete scrisul ăsta, mi-a venit poftă și condei acolo unde trebuie. Că scriu aici la mine pe blog sau pe alte bloguri (o să mă mai revedeți și pe Kulturkombinat în următoarele zile), sau pe social media, acolo unde deja mă știți activ, asta e, o să scriu până nu se mai poate. Îmi și place.

Multă lume cred că scrie mai mult decât mine. Asta e, sunt poate mai motivați sau doar mă roade pe mine invidia, nu concep. De acum, ar trebui să am un plan, o fițuică pe care să îmi imprim ideile de cel puțin două ori pe săptămână și să bifez.

Nu or fi mai multe lucruri mai mai bune de făcut? S-a terminat lumea de activități și eu mi-am ales doar sărăcia asta de scris? Oricât m-aș pune eu pe gândit la un răspuns pentru această întrebare, unul mă împunge în coaste ca un taur năbădăios.

Pentru că ÎMI TREBUIE. Na, ăsta e răspunsul, mai simplu de atât nu se poate într-o activitate creativă și un motiv mai bun nici că se poate găsi. Al doilea motiv ar fi că… sincer, aș înnebuni dacă nu aș scrie. „Makes me crazy not to”, cum spun englezii. Mă simt depășit de situații dacă nu le trec pe foaie, e un „hai că se poate” molcom și dătător de dorințe pentru a-mi îndeplini un scop în viață.

Pentru că pot, aia e. În viața asta există mulți oameni care scriu și vor mai exista și mai mulți care îi vor citi. Mijloacele încep să crească, scopurile încep să crească și ele, ideea că orice persoană poate să scrie e percepută ca un ceva nou, dar nu la fel de cool atunci când te apuci.

Vrei să fii convins să scrii? Ei bine, scrie. Că gânduri prin cap îți vin. Ieri apucasem să scriu despre cum se iubesc piticii de grădină pornind de la niște cuburi pe care le-am primit acum câțiva ani de la o prietenă. Am scris articolul ăla… poate o să-l și publicul, de vreo 5 ori și de atâtea ori l-am șters, pentru că nu mi-a plăcut cum sună în final. Mi-a rămas însă un fragment foarte fain, poate o să-l citiți, dacă ajungeți cu textul până aici: „Nouă, piticilor de grădină, ne place să stăm obraz lângă obraz. Așa, din materialul nostru rece, nu e bine să ne desparți obraz de obraz, pentru că acolo stă toată iubirea noastră. Zăpezi, friguri, ploi, călduri de foc și ierburi ce ne înconjoară nu ne-au despărțit pe mine și pe Sophie atunci când ne-am lipit obraz de obraz.”

Dacă un gând îți dă ghes sau o muză îți șoptește ceva din priviri, scrie! Dacă îți face cu ochiul vreun proiect pe care vrei să-l pui în aplicare și cine știe ce fotografie ai mai văzut tu pe stradă, să știi că gândurile ți se duc în lumea asta din timpul ăsta imediat, așa că mai bine… scrie!

Pentru că așa ar trebui. Știu că am un job care presupune mare parte din timp scrisul, știu că orice conversație se ține și dăinuie mai mult prin scris, știu că acum prieteniile se înfiripă prin cuvinte și trăiesc acolo prin fraze, complimente și scurtături tactile exprimate prin apăsatul vârfului de scris acolo unde trebuie, așa că de ce nu aș continua? Scrisul e… scrisul e cum mă simt, cum mă comport, ce fac și ce îți fac, cum mă plimb și pe unde și mai ales de ce. Râd în scris, râd când scriu, au fost momente când am și plâns în scris și te-am făcut să plângi, în care te-am atins și te-am făcut să tremuri. Iar ăsta, chiar dacă e un lucru normal în atâtea ere de povești, romane și de scurt-metraje, mă face să cred că mi se dezvoltă aripi cu pixuri și creioane în loc de aripi. Ficțiune sau non-ficțiune, mie îmi place oricum. E ca celebrity-crush-ul despre care ai vorbi mereu și nu te-ai mai opri, doar privindu-i niște poze. E ca animalul preferat din casă sau cănile alea de cafea care stau tolănite languros gata-gata să te trezească, e zgomotul de tren ce te duce și te aduce și despre tot felul de lanuri de porumb.

O să fie bine, oare? Nici nu știu câtă audiență am pentru ce pun pe paginile astea de internet, dar, cum ar zice englezii… „Damn, it feels so good!”

 

Dicționarul inexplicativ al complimentului

1. Tremurici în picioare, îmbujorat în obraji. În cap îi roiau sfaturi de „fii tare!”, iar prin gesturi îi veneau numai întâmplări de mămăligă. Ceapa ei de timiditate, își zise, luându-și inima în dinți și spunând clar și răspicat: „Ămbulghezg!”

Tot ce-i spusese el a fost: „Îmi place mult să vorbesc cu tine.”

2. „Hey, gorgeous!”, lucrurile au luat o întorsătură grozavă în capul lui atunci când a auzit lucrul ăsta din gura ei. A început să-i țiuie urechea, i-a amuțit sufletul și i s-au asmuțit dorințele. Se ciupește, să se trezească, și se trezește într-un vis numai al lui. Cu o privire de iepure de stepă fericit (e foarte greu să-ți dai seama cum arată iepurii de stepă fericiți), își luă telefonul în brațe și se prăbuși pe covor, stârnind praful de pe jos și vreo 3 pisici.

3. Câți ani ai atunci când n-ai? Îți vine să crezi că gândești la 21 de ani ca și când ai construi maturitate la 28 de ani? Nu-ți convine, dar îți place. Ești mâna puternică din mâna lui sau a ei și totuși când ți se spune asta e ca și când ți-au năpădit toate copilăriile în obraji.

4. Oamenilor frumoși le place să li se spună că sunt isteți iar oamenilor isteți le place să li se spună că sunt frumoși. Asta ar însemna că oamenilor le place să li se spună lucruri care nu au legătură cu starea lor obișnuită de atunci.

5. „Pentru mine tu ești o stare de bine”. Căldura unui lucru bine spus la timpul potrivit al spusului potrivit. Se leagă și se încolăcește ca brățara de mână și colierul de gât.

6. Îmi place să fiu ciudat atunci când am timp să nu fiu normal la cap. Iar ciudățenia asta din capul tău îmi ocupă tot timpul.

7. Primise un drunk text atunci când nu se aștepta. Ceva despre un suc de portocale și gustul coapselor sale. Se undui cu priviri de pisoi molcom și își luă inima-n dinți să-i răspundă, rușinată: „Dar parfumul meu e vanilie…”

%d blogeri au apreciat asta: