Despre oul fiert, ursul din cort și inegalabila Românie.

by transp

Lucrurile stau în felul următor. De fapt, mai mult stau eu acum și tastez la foc automat o postare care mie îmi devine pe rând ce trece foarte dragă.

Da, pe mine când mă întrebi rapid despre România are să îmi vină în cap o ilustrație cu un MUNTE foarte mare. Nu prea am ce altceva, e prima imagine. Apoi un cort în care eu țin cu spaimă un ou fiert în mână. Logic? Nici atât. Dar hai să nu mai stăm pe gânduri să aflăm de unde atâta aiureală. Am eu pentru această situație întotdeauna numai o povestire în cap, iar în rândurile următoare am să încerc să-mi aduc aminte, poate câteodată am să și înfloresc pe ici pe colo, prima mea imagine de Românie. O Românie interminabilă, înaltă, verde, fascinantă și câteodată sursă de spaimă și de griji, o Românie pe care nu trebuie s-o vezi în poze, ci mai mult s-o trăiești. De preferat prin ochii tăi și mai important prin ochii copilului de lângă tine, pentru că lui i-o dai mai departe.

În anul 1988, într-un bloc înalt de pe Strada Basmului, pe la etajul 10, toate jaluzelele sunt trase. E întuneric în sufragerie și la lumina fierbinte a unui aparat din ăla de diapozitive un copil pricăjit și visător de cinci ani se uită pe un perete mai mare la poze cu Valea Latoriței, Piatra Craiului, Bușteni, Vatra Dornei și alte peisaje din Munții Retezat, locuri prin care nu au fost alți oameni, ci numai tatăl lui, de la începutul copilăriei până acum. În toată lumina aceea puternică și fierbinte, încinsă de vreo câteva ore de privit ca un ochi de balaur stă smirnă un copil cu ochelari legați cu elastic pe după urechi uitându-se la poze cu munți românești, locuri unde în imaginația lui se dădea de-a dura și se ascundea de lighioanele viselor urâte orășenești, locuri în care îi lua locul în poveștile tatălui său și se dădea cu sania o grămadă de iarnă de kilometri, își zgâria genunchii în crengi și în frunze uscate și se lupta cu tot felul de viezuri și găini sălbatice pentru un loc mai bun în fața peretelui din sufragerie. Visul meu de după ochelarii ăia era să intru în Strada Basmului de dincolo de munți iar sufrageria să devină câmpul meu cu flori.

Ne întoarcem în anul 1988. E vară, e o dimineață între zi și noapte, grea ca o nicovală ce-mi răsună și-n cap și-n picioare. Înghiontit în marginea patului, mormăi cuvinte de ocară pe care numai eu le știam și mă împing mai tare-n pernă, poate nu se mai aude nimic și nu mă mai deranjează nimeni. Pentru că nu puteam să fiu lăsat singur acasă, sunt luat pe sus de tata și purtat pe brațe până în sufragerie, îmbrăcat așa adormit cum eram într-o geacă groasă până-n gât, doi bocanci mici care acum par case de vrăbii și un ghiozdănel mic în care erau înfășurate în bucăți de ziar multe ouă fierte.

M-am trezit pe undeva pe când ieșeam pe ușa blocului, ținându-mă puternic de chelia lui tata. În spatele meu și al ghiozdanului meu plin cu ouă fierte, încă o matahală cu bare de fier în care erau și cortul, și apa, și ce mai era nevoie pentru călătorie. Mama mă ținea de un picior, nu care cumva să mă prăvălesc. Ai mei pășeau rapid și sigur, ca un vânt hotărât, de parcă ar fi plecat muntele de acolo spre unde ne îndreptam, dar eu oricum nu știam unde mergem. Mie nu-mi era frică că o să cad, mi-era mai mult frică de frigul ăla de început de dimineață, un frig în care umblă fantome care-ți intră sub piele, te fac să tremuri și-ți fac și mai frig. Văzusem eu într-un vis, la un moment dat, nu se putea să nu fie adevărat.

Prima călătorie cu trenul. Primul meu stat la fereastra de tren. Cu lentilele lipite de geam (ochelarii legați cu elastic după urechi, așa-mi aduc aminte) am simțit prima transformare de miros de gară cu miros de câmp. Știți bancul ăla cu „Uite, tati, stâlpul?” Eu eram, entuziasmat de mic de fiecare drăcărie care-mi apărea în vizor și tot de mic îmi plăcea să-mi imaginez o grămadă de povești cu o grămadă de elemente din natură. „Te duc, te duc, te duc, te duc…” pe șine, primul tren cu primul drum, primul meu ajuns la munte, primele mele diapozitive în formă reală și tangibilă, prima dată când am vrut să zic unde trebuie să trăim.

Pentru că nu prea știu și nici nu am întrebat la ce fel de munte am fost atunci, am să-l caracterizez ca pe un vis împlinit. Sau să spunem că am fost la munte în general. Da, românesc, că despre asta este vorba. Am coborât din gară și am început să urcăm, eu țanțoș ca un mic pașă, tot pe chelia lui taică-miu și mama ținându-mă de picior, uitându-se cu drag și spaimă să nu se spargă ouăle fierte din ghiozdan. Tocmai plouase. Am tras pentru prima dată în piept mult petrichor rarefiat de munte. Amestecat cu brad, cu arome din ramuri de copaci, cu tot felul de plante pe care nu le vezi crescând pe orice stradă din București și la un moment dat chiar și cu mirosul de căcăreze de la o vacă.  Tata a obosit, am început eu să merg și să cutreier, ținând tot felul de copaci în brațe, trecând crânguri și mușchi și zdrelindu-mi fruntea de o tufă de măceș. Am alunecat, m-am ridicat și mi-am îndreptat bocancii în pietre, gândindu-mă că Prâslea nu ar fi așa de neîndemânatic în situații din astea. M-am aruncat din sufrageria de bloc în codrul visurilor mele, mi-am zgâriat genunchii și m-am dat cu sania imaginației mele. Am atins diapozitivele, le-am prins de-un colț și le-am lăsat să se reverse pe mine cu tot cu peisaj și cu mirosuri și cu ape și cu mici cascade și-un izvor.  Norii văzuți de deasupra, vălătuci de aer, aburi și apă, vată de zahăr și gheață pe mâini. Statul în fund pe un bolovan lângă un pârâu, mestecând la coada unei plante și vorbind verzi și uscate ca în orice plai mioritic, toate într-o lume pe care din ce în ce mai puțini o văd ca pe o evadare din cotidian. Tolăneală extremă, privitul în sus de acolo de unde susul îți devine aproapele de cer.

Seara la cort, un foc mocnit scârțâie la un buștean cu jale. Eu aveam ceaiul meu, ai mei țuica de încălzire. Un miros de cetini și de ceapă împrospăta pereții cortului, iar liniștea acompaniată de greieri începuse să-și termine treaba odată cu degetele noastre curățând la pate-urile de ficat și la cojile de ouă fierte. Tablou de familie puțin portocalie de la lumina difuză, înțelegându-se perfect în tăcere și în „vezi să nu dai pe jos/ vezi să nu-ți bagi briceagul în ochi/ ia, mă, și cu pâine.” După atâta cățărat printre stânci și păduri, mușcatul cu poftă dintr-o jumătate de felie cu tot cu jumătate de gălbenuș era viața la pătrat. Și viața noastră prețuia mai mult decât cea de afară.

Un greiere începuse să mi se urce pe spate fix când un fornăit sinistru începuse să umfle o parte din fermoarul cortului. Mâna mamei se oprise pe cuțit mai albă decât brânza din cealaltă mână, iar tatei i se zburlise hanoracul de pe el. Nu înțelegeam și cu toate astea am tăcut mâlc când el mi-a zis asta. Cu un ditamai cuțitoiul scos de sub o pereche de pantaloni, tata făcu un ditamai găuroiul în cealaltă parte a cortului. De ce să strici frumusețe de cort albastru, pus cu atâta sârg în cel mai frumos loc de la marginea pădurii, numai el putea să-nțeleagă. Dar privindu-i spaima din ochi, am înlemnit ca o ciupercă și smuls am fost pe gaura aia. Din spate, din târâș prin iarbă și din lumini aproape vizibile, cel mai mare coșmar al meu era o nimica toată pe lângă dihania care se mărea luminată în cort de lanterna de buzunar a tatălui meu, bine că nu era singura și mai avea una la el, dihanie care fornăia grozav și cotrobăia cu un nas imens prin lucrurile noastre, crăpând în ea cu nesaț la ouă fierte, pateu de ficat, ceapă cu brânză și câteva curele. Tremuram din toate încheieturile iar mama scoase un icnet de mi-au înghețat toate celulele cenușii pe care puteam să le formez atunci. Dezamăgire, pumnii strânși, necaz și chinuială. După ceva vreme, dihania începuse să se zvârcolească, încurcându-se în cort și în bare de fier, începuse să moșmondească și să mormăie și sătulă (norocul nostru o fi fost că mai mâncase și ceva înainte) se culcă liniștită de parcă toată tevatura asta a fost numai pentru ea.

Familie zgribulită mergând încet pe drumul de întoarcere, tâcând mâlc să nu se sperie și mai mult copilul, același eu care întrebam de zor ce e ăla. „E ursul, măi, mamă!”. Și duși am fost, și urs a fost, iar frica trece numai cu dușul fierbinte de acasă.

Dintre toate amintirile mele așa zise naționale, aceasta cu ursul și oul e primul meu contact cu un vis împlinit. Nu contează cum s-a terminat, ci mai mult cum s-a adunat să fie așa. Sunt lucrurile mele și așa le dau mai departe. Am avut atunci și încă mai avem o Românie frumoasă și așa îmi place să o împărtășesc cu toți, câteodată chiar voluntar având grijă de ea. Știți voi, există multe PET-uri pe Pământ și multe gunoaie menajere pe care unii oameni le mai uită prin ținuturile astea pitorești și ar fi bine să nu se adune grămadă și să ne punem cortul la marginea unui plastic, ci pe aceeași bucată de pajiște pe care o îngrijim. Pentru acest lucru atragem atenția prin proiecte și demersuri, iar unul dintre ele va fi menționat aici: INEGALABILA ROMÂNIE. Să intrați, să vă documentați, să dați mai departe, așa ajutăm puțin câte puțin pentru un viitor mai peisagistic în toate diapozitivele care vor veni.

În anul 1989, prin primăvară, niște săteni foarte harnici prășesc la un hectar de păpușoi din dealurile Vrancei. Din când în când se mai ridică într-un capăt de coadă de sapă un batic colorat și începe să se uite atent după două lighioaie de copii plecați să alerge de nebuni prin codru. Bucata asta de pământ e înconjurată toată, ca o oază de porumb, de o pădure mai deasă decât noaptea și e la fel de răcoroasă ca un izvor în palme, ținând ascunse de ochii lumii fragi aproape ieșite din găoace și alte vietănii care mai de care mai ciudate, inclusiv o rădașcă uriașă și leneșă și vai de ea, pusă la dospit într-un borcan cu nămol. Din pădure, doi ștrengari ies foarte țanțoș, unul din ei, aceiași ochelari legați cu elastic, ținând între două degete un animal verde și zvârcolitor, cam cât palma unui om normal la cap. O femeie țipă ca din gură de gușter și gușterul își rupe coada, zbughind-o de spaima lui din mâna copilului și de spaima sătencei, care-l ia pe ghiaur la nuiele de i-au ieșit toate dihăniile pe urechi. Nu știam că mușcă sau că s-ar putea să fie veninoși…

Dar despre aceste lucruri, într-o poveste următoare. Vreau doar ca la final să nu facem în așa fel încât să umplem România de epitete, ci să întoarcem amintirile cu fața la noi. Primul contact cu peisajul nu se uită niciodată, așa că în comentarii, când aveți timp, aștept și poveștile voastre, să se facă o colecție.