byron 4 new surprising friends.

„In case you’re wondering why are you feeling perfect, it’s because those annoying details that bug you every day are so far away. Still, you are now a king of clowns, losing control with every siren you listen to.”

M-am gândit la fraza asta azi-noapte, în taxi, imediat după concertul special byron 4 bloggers şi statul la taclale până pe la 3 dimineaţa. Din vina lui Chinezu’, am fost invitat la aşa ceva şi mi-a plăcut extraordinar. Oamenii din online care fredonează astăzi prin stream-uri de twitter şi facebook „Dar de cea-lal-tă parte a zidului…” sau „Mă simt. Minunat. Tocmai m-am întors din oraş. Aş!” sunt un pas important pentru o trupă a cărei muzică e – de prin 2006 de când activează şi de când mă prezint în primele rânduri la concertele lor – cam underrated. Iar atunci când ai entuziasmul ălă copilăresc, în sensul minunat de a împărţi împreună cu cei dragi ţie asemenea felie muzicală de calitate, aşa cum a făcut Chinezu’, cred că nu e de ratat şi e chiar de învăţat minte. Doar despre asta ar trebui să fie sharing-ul despre care se discută la refuz în zilele noastre.

Când am pornit spre concert, fredonând în căşti aşa ceva, nu mă aşteptam la oameni butonând de zor în telefoane, schiţând zâmbete electronice şi bătăi din picior atunci când intervenea o pauză muzicală. Nu mă aşteptam la bătăi din palme plictisite, într-o derivă critică de „Ia să văd unde m-ai adus”. Nu mă aşteptam nici la urcuşuri curajoase de ocheade şi coborâşuri de priviri ruşinoase atunci când Dan, 6fingers, Costin, Vlad, Gabi Bălaşa şi Dănuţ sunt pe scenă. Nu, de lucrurile astea au grijă ei, de pe scenă, şi noi din publicul nou şi vechi, să le dăm un plus, tăietura aia cu şeptarul magistrală exact atunci când nu te aştepţi, normală dar totuşi specială cu fiecare concert. Am auzit pararam pai pai, s-a dansat pe „Don’t stop me now” ca şi când nu am ascultat piesa asta acum trei zile la 65 de ani de Freddie, ci doar acum 734 de ani. „De cealaltă parte a zidului”, artistul nu a văzut bloggeri (un stigmat-prejudecată pe care îl auzi de multe ori), a văzut noi prieteni care au scăpat într-un final de zi obişnuită de muncă de o legătură cotidiană şi au venit să se simtă bine numai cu promisiunea unui „Mă, chiar are să vă placă trupa asta”, pentru că de fiecare dată, băieţii ăştia au dat dovadă de o apropiere de public cum rar întâlneşti. Mulţi sunt prea profi în aroganţa lor de rockstar (nu e un lucru rău), alţii sunt prea timizi pentru a întinde o mână atunci când dai noroc, iar cei mulţi dintre ei sunt „obişnuiţi cu statutul de a fi artist” în epoca în care muzica devine un business în care trebuie să te comporţi profesionist ca la un orice alt job. Ideile creative vin din prietenie, iar de lucrul ăsta îţi dai seama chiar din primul album byron. No Man’s Land e sunetul libertăţii ce te dezleagă de cubicle-uri şi te aduce pe nisipuri de mare, Essential Piece e o copilărie pe care melancoliile o aduc deja la rang de zâmbet, iar exemplele pot curge din ce în ce mai mult pe fiecare piesă pe care o asculţi (sigur, unele dintre ele sunt mai triste sau mai complicate, dar asta le dă savoare, nu elimină gestul).

Hmmm, lucrurile stau exact cum se aşează. Câteodată, atunci când se aşează unele peste altele, e şi mai bine, e un loc unde tu de fapt poţi să stai mai sus şi să observi. „Peter, I can see your house from here!” Iar de sus, pentru că aşa e din prisma unui om care postează din an în Paşte mai nou (dar cu promisiunea de a o face mai des) s-a văzut că de fapt nu a fost byron 4 bloggers, a fost byron 4 new surprising friends. Mie aşa mi s-a părut şi asta cred şi veţi crede în continuare luând fiecare concert în parte. :)