Povestea celor doi imposibili și a celor 40 de minute.

El îi scria. Cu pălărie, ochii de o mărime normală și poate prea albaștri, aproape închiși de un albastru întunecat, ochi încercănați de o băutură care l-a zguduit azi-noapte, lăsându-l pe scaun cu mintea înfundată lângă un birou cu tot felul de manuscrise și chinuieli de poet aproape secret.

Sunt sigur că dacă se vedeau, dispăreau în alte vieți. Alte vieți scrise de mine sau de tine sau de alți scriitori mai buni decât noi sau după noi. Tot felul de homeleși fără speranță cu un final neașteptat în iubiri, tot felul de cavaleri sau o prințesă cu părul lung într-un castel ponosit ca o haină purtată de mai multe războaie sau chiar animale din vieți reîncarnate întâlnindu-se pentru prima oară în Arca lui Noe.

Purta o eșarfă galbenă. Părul în vânt, așa, ca în filmele franțuzești cu părul în vânt și eșarfe galbene. Luase în dar și o frunză de puparniță iar ochii mari și căprui inspirau curiozitate și tot felul de atingeri nocturne. Răsărise de după o statuetă de parc reprezentând o nimfă spălându-se într-un râu imaginar, fără apă, hibrid de răcoare cu miros de levănțică într-un parc al odorilor de grădină.

Bancă. Așa, la o bancă distanță de unde stătea tot el. Era acolo, o hârtie pusă exact unde trebuie iar ea, așezată, a început să răsfoiască prin primul mesaj.

„Scrisul, cred că observi și tu că atunci când spui cuvântul ăsta, „scris”, tu zgârii, scoți exact zgomotul de scris, vârf de ceva răvășind o foaie. Rămâne cerneală în urmă, rămân zgârieturi și din zgârieturi, tot felul de amintiri pe care le citesc copii ai altor vremuri ce nu au nici o legătură cu povestea noastră. Acum, în vremea calculatoarelor, nimeni nu mai zgârie cum era de zgâriat odată. Tu cum zgârii? Nici nu te știu, nici nu mă știi, nici nu ar trebui să ți se urce ochii către mine sau ai mei către tine. Stau, te privesc în scris și îmi imaginez cum ești, iar după sunetele pe care le scoți dând paginile, cât de mult îți place ce citești.”

5 minute:

“Zgârii așa cum îți imaginezi. Uite, acum, pe foaia asta de hârtie, aș vrea să îți spun că nici nu vreau să te cunosc. Știai că atunci când nu vrei să vezi ceva, închizi ochii și totodată știi că are să se întâmple? Totodată, dragul meu necunoscut, vrei la un moment dat să îți închizi sufletul pentru a nu mai simți. Nu ai să poți. Pentru că din toate lucrurile pe care nu ți le dorești, sufletul mereu vrea să faci invers, iar aproape de fiecare dată, capul tău aiurit ori te ajută ori te scufundă de acolo.”

5 minute:

“Mi-ar plăcea să rămâi.”

1 secundă:

“Bine. Sunt de acord.”

10 secunde și o respirație:

“Mi-ar plăcea să știu că atunci când nu ne vom cunoaște vreodată, tu nu ai să întorci capul după mine iar eu nici nu o să te salut. Cu toate astea vom trece mereu unul pe lângă altul pentru că așa ne-am întâlnit acum.”

2 minute:

“Iar în fiecare atingere pe care o oferim în tot felul de greșeli sau lucruri adevărate să știm că facem în așa fel încât să ne amintim ce-am scris aici. Am să te numesc imposibil iar tu vei fi imposibilul meu.”

9 secunde și o respirație tăiată:

“Bine, sunt de acord.”

20 de secunde:

“Imaginează-ți atunci, dragul meu Imposibil, că după toată această discuție, tot ce îți vei putea dori vreodată apare chiar în spatele tău, tu nu te uiți, nu simți, nu vezi, dar totuși știi că e acolo. Asta e un fel de tristețe, așa se cheamă și cred că am dreptate.”

20 de secunde și o inspirație:

“Draga mea Imposibilă, atunci când îți scriu și voi citi ceea ce am scris pentru copiii din vremurile lor viitoare, aș vrea să îmi amintesc lucrurile exact așa cum mi le-am dorit să fie. Exact așa cum le-am dorit, nu așa cum ar fi putut să fie. Pentru că nici tu și nici eu nu vom ști vreodată care părți din noi sunt adevărate sau care sunt doar citite aici.”

29 de minute:

Tăceri, vălmășaguri de gânduri. Cum erau adulți, cum erau copii, cum vor muri, cum se aleargă de fapt pe hârtii atunci când vrei să îi spui că trăiești în cuvinte pentru cel căruia vrei să-i spui. Minciuni, adevăruri, nu prea contează când tot ce apare în scris e locul cel mai ascuns în amintirea lor.

Am plecat și eu, au plecat și ei. Știu că în ultimul minut și jumătate și-au luat la revedere într-un singur bilet sub formă de cerc. El pe o jumătate, ea pe cealaltă. L-au îndoit în așa fel încât mesajele să se întâlnească în același loc. Copilăresc și poate prea aeriană încheiere, dar cert e că îmi doresc să nu știu dacă au început să se țină de mână sau au mers în amintirile lor de neatinși, imposibili. Cu o mână în buzunar și cu o plimbare imaginară prin scris am să păstrez biletul lor pe care nu l-am văzut niciodată și în care se întâlnesc într-un „La Revedere” mereu.

Cam atât.

 

Anunțuri
Povestea celor doi imposibili și a celor 40 de minute.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s