Marocana

Nu știu cum se face că e tot noapte. Scriu lucrurile astea dintr-un pat supraetajat, într-un hostel ascuns parcă în altă lume decât aia în care am venit. Oamenii de aici de au grijă de noi și de mâncarea și de curatul nostru sunt tineri, înalți, iar unul dintre ei a zis că-i place Subcarpați. Dacă aș avea ceva de spus e că ei par suspect de amabili. Nu știu dacă e o amabilitate marocană, având în vedere haosul ce e la câteva sute de metri, fix în centrul vechi al orașului Marrakech, unde oameni și oameni vor să îți cumperi tot ce au ei mai ieftin cât mai scump și să îți lase mâinile și buzunarele goale pentru simplul fapt că s-au uitat în ochii tăi. Un ceai de mentă amărui îmi lungește starea asta de molcom și de bine. Chiar și dacă mă concentrez, marocana e de vină, mi-a amețit capul și mi-l învârte parcă, iar desenele de henna de pe mâini parcă îmi intră în toate mințile.

Am vrut deunăzi să scriu despre tot. Așa, pe îndelete, cu liniuțe, cum am învățat la școală, multe detalii pe care să le înțeleagă toți. Cine vrea să înțeleagă Marrakech ca un turist nu are ce căuta aici. Cine vrea să înțeleagă Marrakech ca o stare mi-ar plăcea să rămână. Poate ar fi mai bine să povestesc, așa, cu arome înflorite de rodii sau îmbibat de miros de tajin în vorbire, să trag de viața asta cu fiecare întâlnire la care particip și să fiu entuziasmat de situații. Dar da,  nu exclud niciodată scrisul, pentru că de acolo îmi coboară toate gălăgiile, ca sunete care nu se sfârșesc niciodată. Sunete de tobe, fix pe centru, care îți unduiesc papilele cititoare ca niște cadâni ciudați sau niște berberi neasemuit de albaștri și de strălucitori care încearcă să te cucerească invocând spirite ce la ei mai mult aduc foc și vânt pe dune decât ar aduce la noi ploi. Sunete care să te facă să te uiți, să nu cumperi decât dacă stai prea mult asupra situației. Să cred și eu încă o dată că încă intru din pacea unei fundături de străduță în gălăgia micilor motociclete ce-mi șuieră pe lângă încălțări și pe lângă mieunaturi de pisică. Dincolo de străduțe sau cu tot cu străduțele astea fără de sfârșit și încurcate ca o nehotărâre, Marrakech e ca o femeie cu ochi plini de fărădelege, marocana. Te vreau, mă vrea, mă subjugă, vrea să fie sedusă cu atenții și să o iau toată și dacă nu pot toată, măcar să mă uit, că nu strică nimănui, mai mult mă ajută. Sunt prietenul ei de-o viață, pentru mine ar face tot felul de amăgiri care m-ar băga din ce în ce mai mult în haos și nemișcare,  mă întreabă simpatic de unde vin, încearcă să mă ghicească. Îmi dă să gust. Mă apasă, mă ia de mână cu tupeu și mă enervează și apoi, când sunt liber, stau și mă gândesc iarăși pervers că vreau înapoi. Altă străduță, altă pasiune, același mister. Nu, nu sunt italian, nici francez, nici spaniol, nu sunt nici chinez cum mi-a zis unul trântit pe jos lângă niște adidași de firmă copiată. Mă contopesc într-un melc gustos dintr-o supă. Mă răsfăț cu un suc de papaia și avocado. Exotic și răcoritor ca o boare într-o sufocantă strânsoare. Sunt aruncat iarăși în mulțime, cu voința mea, iar marocana  nici nu concepe că eu sunt sătul, puțin enervat sau doar plictisit de cereri și îndemnări. Mi se bagă și sub piele, se apleacă tot mai mult, să poată să se uite în ochii mei și să-mi danseze ca niște cobre și să-mi pună alte feluri de șerpi pe după gât. Orientală făptură această medină cu istorie în hoții și târguieli ce te vrăjesc și te fac să crezi că e o prinsoare bună.

Rup ritmul. Plec. Am plajă, Atlanticul e dezvoltat și rece. Prin oraș, prin Essaouira, vântul joacă table cu tine. Te uiți pe o străduță – vânt. Te încumeți pe a doua – liniște și cald. A treia e iarăși vânt. A patra-i iarăși cald.  Miros de pește, pescăruși, nisip sărat, sare și uleiuri tămăduitoare. Mi-am mușcat buzele într-un fruct de cactus. Căldură, vânt, nisip biciuind în obraji, picioare bocnă în Atlantic.

Vreau iar înapoi, luat de cap și plimbat de un șofer dement pe toate serpentinele muntelui Atlas. Hău, căsuță, camion în față, linie între viață și moarte, glume cu scurtături periculoase, ceasul rău, viteză, ține-te bine de scaunul ăsta să nu cazi. Un om care a venit cu noi tot își scapă sticla de apă pe jos. Apă. Un lucru esențial în Maroc și atât de bun la gust în viteză.

Am praf în păr, așa că mă întorc să iau iarăși fum din Marrakech. Zâmbesc și printre șiraguri de „Non, merci!” ajung iarăși la supa de melci. Un drum care s-a repetat în fiecare zi de întâlnire cu marocana. Încep să mă gândesc că e un fel de afrodiziac oriental, îmi răcnește chimenul în plex. Străzi, străduțe, labirint, nesăturat și lin parcurg acum drumul spre întoarcere. Am învățat să te cunosc și să mă întorc de acolo de unde am plecat. Dar să știi că întotdeauna vei simți că vrei înapoi.

Iarăși sunt în pat. Nu mai e supraetajat, nu mai sunt barele acelea reci care mă împung în spate atunci când dorm, sunt așternuturi calde în casă și o mâță îmi doarme pe piept. Lângă mine, puțin deschisă stătea la un moment dat o pungă de condimente iuți și dulci în același timp, rețeta parfumului ce te-adulmecă în Marrakech.

Vreau înapoi.

Anunțuri
Marocana

2 gânduri despre &8222;Marocana&8221;

  1. „Un ceai de mentă amărui îmi lungește starea asta de molcom și de bine…..” Merge si o tigara cu hasish la chestia asta! Nu de alta, da’ sa fie complet tabloul atmosferei din Maroc. Nu zic bine?

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s