Cocoşul şi coaja

Două conflicte importante m-au format ca om competitiv, astăzi mi-am dat seama de ele, vorbind cu un prieten la cafea. Şi anume „cocoşul” de pepene şi „coaja” de mămăligă.

Cocoşul de pepene de preferabil roşu şi într-o cantitate deosebit de consistentă e acel tărâm paradisiac de la mijlocul fiecărui harbuz bun şi mare. De ce e el important şi chiar ar începe războaie între civilizaţii de nepoţi crescuţi la ţară (în sensul bun al cuvântului)? Pentru simplul fapt că e atât de dulce şi de bun, răcoros, încât nu a făcut nici sâmburi. Mi se pare un lucru excelent să nu mai fie nevoie să mai pigul nimic din orice felie atunci când mi se dă totul de-a gata. Pentru acest lucru aş împinge un om într-un şanţ, l-aş da la o parte din calea fericirii mele.

Coaja de mămăligă este acea crustă galbenă, pe alocuri arsă, ce rămâne pe marginile şi pe fundul ceaunului după ce s-a produs marea guguloaie de mămăligă. Primul chips pe care mi-a fost dat să-l gust e şi primul gust de ambrozie al zeilor copilăriei mele. O expresie foarte exagerată, dar cam aşa e. Exact după ce termina bunica de răsturnat mămăliga într-o farfurie rotundă şi mare cât o roată de tractor din aia mare (eram vreo 16 guri de hrănit în vacanţele de vară), eram ciorchine în jurul ceaunului, eu şi verişorii mei mai mici sau mai mari. Lupta pentru supravieţuire începea exact în acel moment de după rostogolire, iar bucata cea mai mare desprinsă era şi cea mai admirată decoraţie de luptător. Eram mici titani cu palme mici şi degete care se lungeau de poftă şi de disperare. Eram absorbiţi de tot ce însemna conceptul de crocant, fierbinte, cu gust de ars, un concept pueril şi ciudat, dar aceste lucruri probabil că mi-au făcut viaţa mai frumoasă, mai clară, plină de vitamine psihice pe care mi-ar plăcea să le iau în fiecare zi.

Nu ştiu dacă sună a „new years resolutions”, deşi ar suna cam jenant să le fac abia de acum, dar coaja de mămăligă şi cocoşul de pepene nu sunt elemente pierdute. Pot veni chiar mai devreme decât mă aştept.