In Plastic Beach we trust!

Ştiţi cum e atunci când crezi că nu mai ai nimic de ascultat pe mp3-player, îndeajuns să îţi faci o părere că s-a stricat? Ei bine, cam asta mi s-a întâmplat mie, cu precizarea că exact la momentul oportun a apărut el, ALBUMUL, care să-mi facă de petrecanie la cât de perfect e pentru stările mele de acum. E plastic, e fantastic, e Plastic Beach al lui Gorillaz, mai ales al lui Damon Albarn. Cine spanac e ăsta? Damon Albarn e ăla care a cântat şi pe primul album. Acel album care dădea la un moment dat pe sticla MTV nişte omuleţi desenaţi într-un cimitir, de cântau o psihedenie numită „Clint Eastwood”. Sau pe al doilea, mai fistichiu, apocaliptic, deloc emo, „Demon Days”, un fel de revelaţie a anului 2006-2007. Şi tot acel Damon Albarn care cânta Song 2 cu Blur de ne sar cămeşile de pe noi în discoteci. Tot Damon Albarn care cântă şi în The Good, The Bad and The Queen, dar asta e doar ca să mă dau eu mare hipster, tot acu o săptămână am aflat de ei. Da, sunt ca un fel de groupie înfocată care sare de colo-colo în faţa scenei doar doar oi da cu capul de riff-ul lui Damon. Când o să fiu mare, o să fiu Albarn. Mă înec în plânsete şi bat din palme, mă zbat pe obraji ca fata aia care plângea, de fapt urla, de fapt striga, de fapt era o apucată şi o despletită la concertul Michael Jackson din ’92. Nu, nu e adevărat. Poate un pic, mi-aş scoate paltonul şi l-aş arunca pe jos, într-o baltă, ca să treacă Damon şi să nu-şi murdărească pantofii. Şi asta doar pentru o mică perioadă de timp, până mă întorc să-l ascult pe ta-su, Peter Gabriel, sau măcar pe mama lui, Kate Bush. Sau Travka, fie vorba între noi. Sau corespondentul trupei Gorillaz în România (răspuns greşit).
Bătând în cutii din materiale care nu au fost niciodată reciclate, am făcut un mare Big Bang din care a răsărit o ciupercă atomică. Ea s-a materializat într-o lume minunată, în care veţi găsi… numai furnici. Un întreg imperiu de furnici mici. Aşa, muncitoare, iubăreţe, care tropăie pe ritmuri când de oraş islamic, când de metropolă americană, plină de KFC şi bere la cadă. Se numeşte totul On Melancholy Hill, cam ca o pauză de canapea, un intro de anime numit Sandy Bell sau mai ştiu eu ce Champloo. Totul, servit la cutii de plastic nereciclate. Nu mi s-a părut niciodată atât de genial procedeul, aşa că muzica a venit abia pe urmă, după ce mi-am dat seama de versuri. În orice caz, şi lui Bruce Willis îi plac. Ceea ce ne dorim şi-n continuare.

Şi dacă nu vi se pare şi vouă exact la fel acest album minunat, să-mi ziceţi mie cum mi-oţi zice, că eu nu vă ascult. Am căştile pe urechi, date tare. Atât de tare încât să acopere şi ciuperca atomică în care trăiesc ba 2D, ba Murdoc, ba Noodle, ba ăla mare şi gras, Russel. La Mulţi Ani and a plastic bottle of rum.

Anunțuri
In Plastic Beach we trust!

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s