Sihastru (pelerinaj pe de alta parte)

Bun. Avem satul Feldioara, avem oameni in el, avem strada principala pe care ne jucam prinselea cu masinile, avem pisici, caini, porci, oi, capre si alte lighioane (printre care si cai, vite). Oamenii sunt credinciosi, animalele mananca mult, bine sanatos, masinile trec. Toamna frunzele cad, iarna in padure sunt toporasi.

Ne mai lipsea, in vremuri de demult (adica atunci cand eram eu mic), o biserica. Acum este, atunci popa venea din casa in casa, sau in casa primaritei, sa faca slujbe, sa impartaseasca, sa spovedeasca (el: „ai mintit?”; eu: „cateodata…” fiind dialogul cel mai fain in fiecare an). Sau daca nu venea popa, se ducea lumea la Manastire. Cu M mare, pentru ca…

Tin minte ca a fost o adevarata lupta psihologica pana ca bunica sa ma ia cu ea la Manastire. Era drum lung, eu eram mic, tocmai scapasem de ditamai boala, in care am zacut vreo doua luni la pat, era Sfanta Marie si eu chiar voiam acolo. De inchinat stiam sa ma inchin, de stiut pe de rost „Inger, ingerasul meu”, „Tatal nostru” si putin din”Crez”, stiam, eram admis. Nu prea ma dumiream eu ce-s alea matanii, dar aveam sa aflu la locul cu pricina.

Toate ca toate, pana la urma am reusit sa invoc puterile convingerii si iata-ma-s la drum, printre ceilalti pui de lele, cu care ne harjoneam pana oboseam, faceam popas de furat pere, asteptam fetele si femeile (se cunosteau din departare dupa baticele din cap, asa ca nu ne puteam pierde), aruncam cu ghinde unul dupa altul, ne bateam, aruncam pietre in fantani si cam atat. Tot ce se face atunci cand mergi la Manastire. Te simti copil adica. Ca nu erau de acord baticele satului cu asta, nu era problema noastra decat atunci cand se incheia cu joarde pe spinare.

Si eram asa: eu, Silica Vasilica al Maricicai de peste doua case, Bogdan Nebunu’, Ionica al lui Tintuitu’ si inca unu mic, Chirica (probabil ala mic al lui Creanga). Trebuia sa ne pazeasca Nea Marin, dar el avea de ascuns momentele cand tragea la masea, de nevasta-sa. Dintr-o sticluta de-aia polara sau cum s-o fi numind.

Plini de ghinde, faceam cazemate dupa copaci si aruncam eroic in ceilalti, pana cel mai mic incepea sa planga si noi il tineam cu frumosul, sa nu auda „baticele”. Plini de avant, luam perii din satul Mustacioasa la catarat si nu ne intorceam de-acolo decat inarmati cu: „doua pere in fiecare mana, o para in gura si cu ochii dupa altele”. La fel de plini de avant, scuturam frunze in fantani sau lasam galeata sa faca zgomote ciudate, cazand in fantana. Mirosind a tei, ne urcam si ne aruncam in gramezile alea de frunze si crengi subtiri de unde alti sateni au cules florile, pentru ceai. Si cam atat.

Cam atat, pentru ca dupa 7-8 ore de asa ceva, nu-ti mai trebuiau altele, si ajungeai sa dormi din picioare, mergand agale. Ne ajungeau baticele, radeau de noi, mergeam inainte, ce sa facem?

La Manastire, cascat gura. Un asezamant de-ti venea mai mare dragul, cu verdeturi si flori peste tot locul, miros de busuioc in orice maicuta care trecea pe langa noi, pana si cateii si pisicile tot a busuioc miroseau. Era mai mare minunea de odihna sufleteasca atunci cand adormeai. Ceea ce am si facut, in camera aia mare, amenajata pentru baieti. Pentru ca trebuia sa stam pana a doua zi de dimineata, la slujba de Sfanta Marie.

Adormit, e putin spus. Imediat dupa utrenie, unde au fost numai femeile, ca noi eram prea obositi, am inceput sa ne zvarcolim prin pat. Eu cu Bogdan ne impingeam pana ne zgariam pe ochi, Nea Marin era in culmea fericirii ca a scapat o noapte intreaga de nevasta-sa, Silica incepuse sa manance niste biscuiti dela maica-sa. Ii crantanea el acolo pana l-am facut firimituri. Si pe el si pe frati-su Chirica. Apoi, scapand de galagie, am inceput sa zicem bancuri si sa radem cu gura pana la tavan. Am baut apa, si ne-am culcat la loc.

De dimineata, slujba unde trebuia sa fim si noi. Fiecare om trebuia sa pupe toate icoanele, pe rand, si apoi sa faca matanii in fata bibliei si sa pupe coperta. Sau crucea de pe ea.

Batranelele, adevarate profesioniste in ale bisericii, faceau asemenea lucru cu gratie si pietate, de-ti venea mila. Barbatii, la fel, dar ceva mai retinuti in gesturi.

Bogdan, hodoronc-tronc, la Silica se auzea pupatura, Chirica incepuse sa urle atunci cand a ajuns la Sfanta Cruce, Ionica a lui Tintuitu’ era dupa mine. Eu…

Eu ma uitasem atent la ce facusera bunicutele. La toate. Stiam pana la ultimul gest. Si rosu ca un rac, aproape in transa de frica ce mi-era, incep!

Si puteam sa mancam. Eram impartasiti, am mintit cu totii ca nu am pus pic de apa in gura inainte de imparrasanie (de frica de bataie, ca altfel daca era porunca de Sus, o lasam asa), asa ca mai trebuia sa ne mai fie o foame grozava. Bunica desfacu un borcan cu gem de prune, pe care-l puse pe masa aia mare din gradina Manastirii. Cu un pachetoi de unt si cateva felioaie de paine, micul dejun era gata.

Frumos, sanatos, mancacios. Asta eram eu, slab ca o scobitoare, capul cat un butoi. Cret. Cu ochelari la ochi, sa vad lumea mai bine.

„O sa fie un om bun si credincios, baietu’ aista. Asa frumooos s-o inchinaaat!”. Femeia asta era Catinca, de l-a lasat peste cativa ani pe Nea Marin, pentru ca zice-se ca se uita dupa alte femei. Iar Nea Marin atata i-o trebuit, ca si-a inecat fericirea in alte sute de sticle de rachiu, pe care acum nu mai avea cum si de ce sa le mai ascunda.

Pasamite (un alt cuvant care-mi aduce aminte de Mark Twain, chiar daca a fost scris de-un traducator) si bunica vazuse ca atunci cand pupam icoanele sau momentul apogeic al meu facand matanii cu tot trupul pana la pamant, de vreo 10 ori, maicutele alea isi cam dadeau coate. Acum nu stiu daca intr-un mod laudabil, sau se hlizeau. Imi place prima explicatie, si cu asta am ramas de atunci. Si asa era de fericita ca vazuse chestia asta, incat m-a cocolosit tot drumul inapoi. Iar eu, trist ca numai aruncam ghinde…

In fine, alintat am fost de mic. Si asta a crescut coarnele din capul meu. Treaba e… alintat eram pentru ca stiam sa ma inchin si sa fac matanii? Drac eram atunci cand se meritau joarde pe spinare. De ce nu eram alintat atunci? Tot la fel de credincios eram…

Aparente insa intotdeauna exista. Dar inveti ceva si din aparentele alea, pana la urma. Binili invinge intotdeauna, si iatama-s. Nu-s usa de biserica, am capul ceva mai mic… atunci cand ma tund, dar nici pe copii nu i-as invata sa-si taie degetele de dragul lui Al de Sus, pentru ca asa se cere si daca nu faci asa, nu te mai respecta nici rudele. Sa-si traiasca ei credinta in Dumnezeu cum or sti ei mai bine. Si sa le fie bine. Asta intotdeauna se cere.

Anunțuri
Sihastru (pelerinaj pe de alta parte)

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s