Alina a lu’ Ţăcăneală (sau povestea cu gardu’)

Decor:

Sau cum am plecat intr-o dimineata devreme sa plantam puieti de dud. Nimic interesant si nelalocul lui, daca ramaneau duzii asa, simpli, doar ca in mintea primarului de Feldioara era un scenariu sau un vis nu-mi dau eu bine seama in care se alcatuiau viermi de matase, ca aia numai la duzi trag. Sau aguzi, ca noi asa le ziceam, de faceau agude vara, pe care mancam cu pofta si le intindeam pe toate hainele de nu mai scotea petele alea nici naiba. Si fiindca eram inca in vremea colectivului, adunarea satului s-a pus pe treaba si in fata casei noastre, dincolo de garla, era o mare si intinsa plantatie de puieti care astepta la primavara primul stoc de oua de viermi. Sa creasca si sa se spumifice acolo in forma de matase dupa care primarul putea sa-si faca multi ciorapi… probabil.

Dar totusi cine e Ţăcăneală si de ce?

Ei bine, e un om. Ca oricare altul, muncitor sarguincios, gospodar de-a dreptul, saritor atunci cand vreun vecin ii cerea ajutorul, dadea pana si ultima cana de malai (faina de papusoi). Daca asta poate sa insemne om ca oricare altul. Sau poate ca nu, pentru ca Ţăcăneală al nostru era zgarcit, ca orice locuitor din Feldioara (inafara de bunicii mei, care deseori erau luati de fraieri).

Singurul plus in ograda lui Ţăcăneală erau cele trei fete. Dupa care dospea tot tineretul taranesc din sat, atunci cand ajungeau sa se marite (varsta probabila 15-16 ani sau chiar mai mica, din care primul an de casatorie gravid). Care fete probabil inca nici nu se gandeau la asta, pentru ca erau mici, de vreo 5, 6, 7 ani, si se puteau juca linistite cu mitzele prin casa, cu cainele prin ograda si cu gainile pline de paduchi prin coteneata. Sau cu alte si alte papusi inventate din pamant, coceni de porumb sau tarana. Dar chiar daca erau mazgalite sau inoroiate sau mai stiu eu ce praf le inegrea fata, ele tot niste mici tarancute cu ochi albastri de-ti sarea inima in loc, mai frumoase una decat alta, cu obraji rosii tot timpul, batuti de soare sau nu, manute mici, delicate, de ingerasi, si picioruse care nu se fereau niciodata, in gratia lor, sa calce in vreun gainat de rata (sau cum se zice la ce face rata), pentru ca nu se murdareau niciodata…

Dintre toate Alina era… EA. Dupa cum un copil poate sa-si aleaga un om pe care sa aiba o fixatie si mult drag, Alina era EA. Cea mai mica, cea mai zglobie, cea mai isteata. Cu parul negru prins in doua codite, cu adieri de maini care te prindeau in mreje din ce in ce mai periculoase, de puteai sa te ineci in garla fara sa-ti pese de nimic si de nimeni. Si… DA…

Cum se leaga decorul cu Ţăcăneală?

Simplu! Bunicii m-au luat si pe mine, sa pazesc mancarea si apa de baut. Plantatia de duzi-aguzi era in fata casei noastre, peste garla, si langa casa lui Ţăcăneală. Care ajuta si el, cu chiu cu vai, la sapat. Impreuna cu nevasta-sa Ţăcăneală (de ce le zicea asa lumea, sau care a fost legenda, nu mai stiu, dar imi amintesc totusi ca era ceva legat de-o tabla). Cele trei fete ramasesera acasa, sa mai doarma somnul de frumusete. Era prea dimineata pentru ingerimea lor.

Eu cu Alina vorbeam de putin timp, abia ce ajunsesem la tara, dar din putine intamplari mi-am dat seama ca fata aia baietoasa si frumoasa are ceva de impartit cu mine asa ca am luat-o mai aproape sau oricum m-a atras ea pe mine si ne-am infratit la dracarii. Nu periculoase, doar asa, niste pozne de prieteni buni, ca de exemplu aruncatul de bolovani in fantana, atarnatul de crengi deasupra fantanii si tot asa… de-astea simple. Nu prea cunosteam eu ce-nseamna indragostitul de cineva, dar imi picase cu tronc fara sa-mi dau seama ce-i cu sentimentul si am stat asa, ca era placut. Probabil imi placea sa fiu fraier, pentru ca si ei ii placea sa atraga oamenii, ca o impielitata ce era.

Si aici urmeaza intamplarea. Pentru ca plantatul decurgea anevoios, a tinut mult, si inca mai putea tine pana seara, iar eu sa dorm langa mancare si apa chiar nu puteam. Imi fugeau ochii cand la un punct, cand la altul, legandu-le la un loc in mintea mea si de aici rezultand alta nazdravanie dupa care sa ma arcuiasca bunica-mea si sa plang.

Fetele Ţăcăneală s-au trezit si incepusera sa se auda din ograda lor sunete si chicote vesele. Iar eu nu mai puteam suporta, voiam s-o vad din nou pe Alina. Iar ea, ca un facut, a si aparut langa mine, si incepuse sa rada cristalin, cu o voce de mi-era mai mare dragul.

Nu a lipsit mult pana sa nu ma inconjoare cu vorbele si sa uit de ce trebuia sa fac. In cateva minute eram in drum spre casa lor, ca nou partener de joaca. Fraier, nici nu stiam ca aveam sa ma fac de ris.

Asteptam tremurand o pricina de pozne, iar faptul ca puteam cu totii sa construim o casa in noroi (pentru ca de asta ma chemase la ea) era un moment excelent. Puteam intra in ograda la Alina… puteam savura impreuna copilariile noastre si o puteam privi neincetat, probabil toata ziua…

Poarta se deschise larg, si o lumina imensa mi-a cuprins inima si ochii. Eram nebun in Tara Fericita, eram rege in Regat. Puteam face pasi mareti. Puteam orice, puteam sa-mi si prind gatul in poarta. Ceea ce s-a si intamplat.

Pentru ca imediat ce a fost lasata poarta sa vina inspre mine, inchizandu-se, am simtit cum gatul meu, inrosit de speranta, e incolacit iute si strans, ca de o menghina din care nu mai puteam iesi deloc. Disperat, am aruncat o privire de miel ranit inspre fete, cazut, lipit de pamantul searbad cu picioarele, mainile-mi incercand sa ridice sau sa impinga animalul sufocant din jurul meu.

Si am fost intampinat de ceea ce asteptam. Un hohot de ras, ca bagat in priza exact in momentul ala, de la trei fete pe care eu le adoram nespus. De la Alina pentru care as fi pus lumea la degetul mic si i-as fi daruit-o pe inelar… Un ras care se transforma in trei monstri si imi inrosea capul, facand sa bata ca o inima imensa, prinsa de un gard. Restul corpului fiind vlaguit si alb ca varul de pe scanduri. Eram pierdut.

Si-au ras, si eu urlam de durere si de fraier ce eram, si-au ras si au deschis poarta despre care am aflat ca se deschide si se inchide cu un arc din spate, nu trebuie sa o dau inspre afara sau spre inauntru, trebuia numai sa imping de un capat, altfel trageam de ea ca varza… Si au ras.

Cu totii, cu Ţăcăneală si cu bunicii mei, cu verisorii care veneau la tara si unchi-miu Lucian ma facea de ris, radeau probabil si aguzii aia de mine, si curcile si gainile pline de paduchi ale lui Ţăcăneală, toti, toti, toti.

Si cam atat…

Dar, cum spunea o vorba mareata, „Amintirile se uita cateodata, dar nu te face de ris, ca nu mai trece”. Ceea ce poate fi un lucru bun, pe Alina n-am uitat-o. Si nici ea pe mine. Pentru ca probabil inca mai rade de intamplarea asta, mai mestecand la o mamaliga sau mai frecand la o camasa pentru barbata-su din Italia. Cu care s-a casatorit la 13 ani.

Eh, vremuri…

Anunțuri
Alina a lu’ Ţăcăneală (sau povestea cu gardu’)

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s