Fulgi de gasca pe sosea

Pe cand stateam eu la tara cu anii, se facea ca eram mic de vreo 5-6 ani. Asta cred ca am mai spus, dar e bine sa repet, pentru ca de data asta e o poveste de care nu ma dau prea mandru. Dar oricum… e bine de auzit, mai ales in aceste vremuri de restriste in care semnam petitii cu „Salvati animalele de la tortura” si nu se rezolva nimic, ba mai mult, vad la ProTv, principalul post de televiziune care taie si spanzura cam in fiecare saptamana in privinta acestor cazuri de, cum un copil e scapat de sub control si biciuie un cal sa se vada cat de hipiot e, si sa se mandreasca atat copilul ca stie sa calareasca si sa struneasca, dar mai ales ProTv-ul ca l-a cunoscut. Iiiin fine…

Pe cand eram eu asa mic, bunicii aveau in curte o groaza de animale, printre care ma numaram si eu cu verisorii. Asta nu fiindca eram poznasi ca vai de noi, ci pentru ca eram singurii copii din satul Feldioara de stiau sa imite alte oratanii, nepunandu-ne la socoteala si pe noi. Eu stiam sa cotcodacesc si sa behai, apoi am invatat sa piui ca puii de curca si sa carai sau sa cloncan ca gainile puse closca, imitam curcani… Vara-mea mica, Diana, stia sa imite magarul, din ce-mi aduc aminte, varul Costel zicea „Noapte buna” ca vaca… si alte specii.

Si fiindca stiam sa facem atata ca susnumitele, era de la sine inteles ca stateam in ograda pe langa ele timp indelungat, astfel incat sa invatam si comportament si tot, ca niste adevarati Animali Planeti ce eram. Si fiindca bunica si-a dat seama de chestia asta, a zis ca totul poate fi in folosul comunitatii, si ne-a trimis frumos, pe fiecare… sa le pazim pe islaz. Eu cu gastele, Costel cu oile, Diana cu caprele, Nicoleta (eu ii zic Coca) cu baietii si fetele din sat, in fiecare seara. Ea era mai mare.

Islaz care nu era de fapt islaz, si islaz care erau de fapt trei. Unul la Gostat, ingradit frumos si cultivat de oamenii de acolo cu ovaz pe care apoi il faceau miriste, astfel incat toata lumea cu iesirea de gaini (o gaura in gardul de sarma) in partea aia sa profite marinimos, unul pe malul garlei, unde erau multe ierburi, de la foarte mici la „alo, alo, n-am semnal!”, si altul pe marginea soselei. Era asa: ograda bunicilor, sosea, gradina bunicilor. Pe partea dinspre ograda era islazul.

Buuun… toate detaliile acoperite, ce mai urmeaza e ca eu sa ies cu gastele afara din curte, si sa le las sa ciuguleasca iarba. Sa gagaie iar eu sa gagai, tot eu sa arunc cu pietre dupa vrabii, apoi sa alerg dupa victime, adica din partea pietrelor, ca nu nimieream nici o iota, sa ma intalnesc cu Bogdan Nebunu’ si sa sap santuri in pamant de aici pana acolo, si tot asa.

Din cand in cand, mai aruncam un ochi si la gaste, sa vad daca nu se ciondane sau nu trece vreo alta trupa de gaste sa se amestece cu ele si sa nu mai ghicesc care-s ale bunicilor si care ale vecinilor. Si cam atat. Zile intregi.

Ceea ce e deosebit de periculos si veti vedea de ce. Cum spuneam, langa islaz, era drum. Pe partea cealalta a drumului era gradina, si pe urma islazul de pe malul garlei. Bunicii nu voiau gastele in apa aia, ca odata intrate, duse erau cu viitura, si nu se mai intorceau decat seara, probabil, daca mai stiau pe unde si daca aveau si motive sa se mai intoarca. Cred ca atunci cand ma vedeau pe mine, ghiaur incapatanat, nu le mai trebuia nici o graunta si-si luau adio.

Iar gastele, normal, tot ce voiau era sa manance, sa se odihneasca putin, dar asta cu odihnitul numai si numai dupa ce se puteau scalda cu tot cu aripi, ciocuri si picioare in toata garla aia imensa.

Dar pentru asta trebuiau sa treaca strada si sa-mi puna mie mintea la-ncercare. Iar soseaua, ca orice sosea nationala, avea dreptul sa se comporte ca atare. Cu masini in viteza.

Si cam aici se termina si povestea mea. Pentru ca gastele, pe parcursul celor cateva zile cat le-am pazit, au inceput sa simta mirosul de apa curgatoare, si se indreptau incet-incet catre libertate. Iar in ziua Z, nu au mai putut rezista. Si au avut parte de libertate.

Sub forma unei Lada simpla, rosie, rabla, care conducea cu o viteza de 0, 5 milioane de km pe ora. In urma careia au ramas asa: o gramada de pene in aer si cateva pulpe de gasca. Restul nu mai putea fi folosit. Erau una cu Universul.

Desigur, vina a cazut peste toti, dar mai putin pe a mea, pentru ca si bunica a fost martora la situatie si a avut ce intelege. Ca gastele fara apa nu pot sa traiasca, si nici soseaua aia fara victime (pentru ca la fiecare 3 luni trebuia sa se intample cate ceva).

Si de aici, invatatura: Cand vedeti un copil ca pazeste gastele pe islaz, trageti pe dreapta. Cine stie ce mai poate scrie mintea copilului aluia peste cativa ani. Si nu uitati, sa nu care cumva sa torturati animalele. Cateodata pot si singure, saracele de ele…

Anunțuri
Fulgi de gasca pe sosea

Un gând despre &8222;Fulgi de gasca pe sosea&8221;

  1. Irina zice:

    nice, realy nice! i love your blog, keep writing.
    Am vazut ca iti place si Cirque du soleil… sunt preferatii mei, dar eu am vazut doar Journey of man. Sa inteleg ca au mai multe filme? Putem vorbi?

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s