Despre masini si soparle

De fiecare data cand ma duc la tara, in timpurile astea de restriste, imi aduc aminte de cele mai insemnate intamplari. Doua dintre ele deja le-am povestit, cu broastele testoase si cu huhurezul. A treia probabil e cea mai interesanta, dar nu bag mana in foc, deoarece acum bunica se mandreste cu ispravile-mi din copilarie iar eu… mama-mama ce nuiele am incasat pe spinare, atunci. Mi-e rusine ca nu m-am mai dus de mult prin Feldioara, dar in vara care vine sigur o sa trec si-o sa mai cutreier dealurile si campurile cu zgarieturile pe picioare, alea nelipsitele…

Cum spuneam… eram copil. Si ce poate face un copil mai interesant, decat sa nu se duca la gradinita pentru ca se bate cu ceilalti gradinari-copii care-l fac ochelarist (da, purtam ochelari pe vremea aia) si-i aruncau nisip din groapa de nisip in care ne jucam cu totii, direct in gura. Si culmea, la fizicu’ meu de psihic, ii bateam pana urlau „tovarasaaaa!!” si uite-asa… mai bine ca s-a terminat.

Iar atunci cand parintii nu mai puteau si nu mai puteau de dorul meu, atunci cand ma intorceam de la gradinita mai julit decat un miel de Paste, ma trimiteau la tara pentru trei ani. Mari si lati, pentru a ma zbengui in aer liber, pentru a sta cuminte si a culege musetel in pungi de plastic, si alte asemenea indeletniciri de care mi se facea imediat lene si ma duceam in alte zari, chiaun, de unul singur.

Asta pana cand s-a intamplat intamplarea cum ca bunicii aveau pamant in padure. Parcela de-aia pe care o sapau, o ingrijeau si plantau porumb in ea, s-o manance mistretii sau sa gasim noi copiii, pene si fulgi de prepelite sau alte zburatoare mancate de vulpi, colocatare cu aceiasi mistreti, prin ea. Noi copiii fiind eu si cu unchiu’ Lucian, el cu un an mai mare decat mine si la fel de educat in ale tampeniilor.

Si anume ca jocul nostru preferat, in astia trei ani cat am stat acolo, a fost „soferia”. Acea indeletnicire care presupunea un bat sau un cerc mai mic (cerc pentru masina, bat pentru motocicleta) care se tinea in maini, si un zgomot specific cu buzele care sa imite motorul. Ne duceam intr-un loc, asteptam sa ne incarce „excavatorul”, si porneam cu incarcatura din remorca spre destinatie, unde iarasi asteptam si ridicam de cerculet in sus, semn ca descarcam pamantul, cimentul si alte asemenea grozavenii, in functie de ce ne zicea „sefu’ de tura” (pe care tot noi il gandeam in mintea noastra). Daca ne plictiseam, ne duceam „acasa”, luam motocicletele si zburam ca neoamenii. Cu alt zgomot de motor, specific, bineinteles.

Si in multe din drumurile astea am pornit, desigur, cu unchi-miu, prin padurea aia, si era placut nevoie mare sa alerg ca fugarit de cineva, cu pleata creata in vant, numai cu un tricou mic de care se izbeau toate crengile si ma zgariau cu zgarieturi mici, atata cat sa-mi dau seama ca traiesc. Si nu ma speriam deloc ca ma ratacesc, pentru ca il aveam pe unchiu’ in dotare, un fel de fiinta care, daca era dus legat la ochi in cel mai aglomerat sau cel mai pustiu loc, de unde nu se puteau intoarce nici aia care l-au dus, el tot gasea drumu’ inapoi. Si asta cred in continuare, e cat se poate de adevarat. Nu stau acum sa dovedesc, ma rezum doar la drumul asta prin padure.

Si alergam, si alergam, si faceam tot felul de curbe din ce in ce mai periculoase si ne duceam la vale sau la deal cu atata patos incat cresteau motociclete si-n copaci, atat de real putea sa fie tot sentimentul. Depaseam viteze limita, nu ne era frica de nici o amenda, vedeam un copac mai interesant, in urmatoarea clipa eram langa el, vrumaind ca apucatii unul impotriva celuilalt, scoteam frane cand ne era lumea mai draga, doar pentru simplul fapt ca puteam sa scoatem si sunetele astea, si chiuiam de fugeau si ursoaicele cu pui, nu numai bursucii sau guzganii de prin vagaunile alea. De fapt, nu era nici macar umbra de urs prin padurile alea, dar imi place sa captez atentia.

Toate bune si frumoase pana ni se faceau buzele prastie de atata motorizare si ne gandeam, dupa cativa kilometri buni, parcursi, ca ar trebui sa ne intoarcem. De foame, de sete, de „hai dracu’ sa facem si noi ceva, ajutam pe bunicii” sau mai stiu eu ce alta nazbatie era prin capul nostru si cerea sa fie cat mai aproape de civilizatie (tin sa explic ca mai erau si alti proprietari de bucati de pamant, langa cea a bunilor).

Si ne intorceam gafaind, cu aceleasi bete in maini, sau cerculete, imbrancindu-ne pe drum, sa ne scoatem ochii sau vreo julitura la picior, ca deh, eram copii si puteam face si lucrurile astea, de exemplu. Si povesteam lucruri auzite de prin alte sate sau de la alti oameni, jucam fazan…

Din partea bunicii insa, de acolo de unde ne era destinatia finala, liniste si pace pana trecea o ora de la plecarea noastra. Pe urma il intreaba pe bunicu’: „Auz’ ueai’ Costica… Undi’s baetii ciia, uei?”, bunicu’ sa dea din umeri, pentru ca nu stia nici cu spatele, apoi fiecare vecin in parte, vreo jumatate de ora, sa dea declaratii din ce in ce mai infricosatoare, de la nivelul „N-am vazut bre, nica'”, la „Alei, Doamne Maica Preceista, undi-or hii baetii ciia, ca acu doaua ciasuri i-am vazut alergand prin padurea ceie… Aaaaaleeeei!!”. Si uite-asa bunica dispera din ce in ce mai mult si se facea una cu basmaua alba din cap, haladuind din om in om si din femeie in femeie dupa dragii bunicii… In acelasi timp, nu vreau sa-mi imaginez ce lastari de vie aveam sa numaram dupa vreo jumate de ora, pe spatele si-al meu si-al lui unchi-miu. Fiecare dupa posibilitati si in cel mai simplu caz, vanataile aferente.

Si cu toate ca ne gandeam ca asa are sa se intample, inca de cand trecea jumatate de ora de la plecarea noastra, foamea ne tragea gurile sparte, lacome, catre cosurile cu de-ale gurii si langa damigeana cu apa de fantana. Atat eram de rebegiti, incat daca ne-ar fi strigat careva, nimeni nu putea sa raspunda nimic, decat doar printr-un ghiortait de mate.

Am trecut de primul obstacol, iesirea din padure, am trecut si de-al doilea, ultimul vecin de tarla, care era la nivelul: „Baieti neobrazati…” si care acum se uita cu gura cascata, din coada sapei, dimpreuna cu nevasta-sa Sofica (stiu si-acum cum o chema, era un fel de cea mai de gasca femeie a satului) si-am ajuns la un loc de se numeste tufaris. De-acolo o vedeam pe bunica, si m-am cutremurat. Nu atat de starea ei de ne cauta, cat mai ales de ce avea in mana. O joarda cat coada unui cal de lunga, de facea sa mi se miste pielea mai dihai ca o piftie.

Lucian, unchiu’, nici prin gand nu-i trecea sa iasa la lumina, astfel incat s-a luat cu alte treburi, cautand prin tufele alea ceva. Si cand dadu’ de acel ceva, fu foarte minunat. Iar eu, fiindca altceva mai bun nu aveam ce astepta, i-am cautat privirile intr-acolo.

Doi gusteri mari si verzi, lungi cam cat o frunza de brusture, isi itisera burta la soare si nu se miscau cu nici un milimetru din nisip. Erau veninosi (nu atat de veninosi incat sa moara careva), ce le mai trebuia… Doar o muscatura si am fi urlat si mai tare decat de foame, alergand in mii de colturi… Dar la asta nu s-a gandit nici unul dintre noi si hat, fiecare cu cate-o mana, de coada fiecarui guster, si hai la bunica, sa-in aratam isprava!

Joarda avea, ochi buni asemenea, picioare si gura sa tipe „Aleeeleiiiii!!!”, asa cum tipa fiecare vranceanca sadea. Atat am vazut, pe urma s-a facut ceata in privirile noastre. Gusterii, ca arsi, au sarit lasandu-si cozile la noi, si dusi au fost in alte si alte tufisuri, sa povesteasca la nepoti. Unchiu’ a scos un icnit si-apoi s-a facut instantaneu cuminte. Eu, la fel, dar inca imi radeau ochii ca tineam o creatura in maini. Chiar daca nu-mi dadeam seama inca de faptul ca-i coada si-atat.

Rosii pe picioarele care mai apoi deveneau din ce in ce mai liniate, am dat iama in cosurile cu mancare si-acolo am adormit, amandoi, plangand in pumni de durere, cu o bunica arzand din ochii ei albastri, atunci cand ne tintea… cu drag… (de furie)… pe fiecare.

Dar despre intamplari din astea sa tot mai povesteasca bunica acuma, mandrindu-se ca am crescut ca niste copii adevarati, la tara. Si ce-i mai frumos, e ca imi aduc si eu aminte ca m-a durut, ca am fugit, ca m-am julit, toate pentru a sti ca niciodata n-am sa mai fiu asa de poznas. Sau poate, nici copilaria aia nu-i asa departe, daca vreau si-acuma.

Anunțuri
Despre masini si soparle

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s