Om si huhurez. Pe-o banca.

Cred ca daca-mi trecea prin minte atunci, sa ma laud ca tot omul, prietenilor, si nu numai, ca si anume…, castigam probabil istoria tuturor chestiilor ciudate care s-au intamplat vreodata in cercul ala de lume. Deveneam legenda, desigur, numai in inchipuirea mea, si ma credeam imparatul tuturor grozaviilor, si apoi puteam face, la o privire, ca un vrajitor sau fiinta necurata, diferite scamatorii si hipnoze, doar pentru simplul fapt ca…

Dar povestea ar trebui sa inceapa limpede cu inceputul, si nu cu adevaratul sfarsit. Si anume ca aveam obiceiul, la tara, sa il ajut pe bunicu’ la adunat lemne din padure. Surcele din alea uscate, mai scurte, dar groase, sau mai lungi, dar subtiri, si le incarcam intr-un carut, pana ii faceam cantitatea de trei ori cat el. Bunicul ca bunicul, batran si harnic, eu ca eu, tanar si somnoros, ca adormeam din mers, dar Carutul, era o chestie pe care n-am mai vazut-o deloc, in nici o alta parte, decat la bunicii mei. Nu stiu cum putea asa chestie mica sa care o asa cantitatoaie de lemne, saci, gramezi de fasole smulsa in diminetile de septembrie, si nu numai sa care, dar sa si poata, pe doua roti mici, sa se miste de colo pana… acasa, vreo 4 kilometri. Impins de bunicu’, impins de mine, iar cand era cantitatea mai grea, de culturistu’ de var’miu de la Timisoara sau de unchiu’ Lucian.

Toate ca toate, eu cu bunicul si carutul, in ziua aia, eram ceva obisnuit. Nu pe atat strada aia principala care traversa Vrancea in lung, dar mai ales pe ulita care ducea catre Pietris, rezultand intr-un final vreo rapa acoperita cu padure in care ne afundam, cu acelasi carut, si incepeam sa incarcam lemne. Dar cand ne-am intors…

Timpul trecea usor, usor, catre seara, si nici un copac sau vreo alta vietate din padurile alea nu se mira, pentru simplul fapt ca timpul deja, pentru fiecare, era ori necunoscut, ori ceva la care din obisnuinta, ramanea un sentiment de indiferenta. Si daca ma gandeam mai mult la treaba asta, sigur adormeam in carut. Ceea ce se si intampla, daca zabovea bunicul mai mult prin haurile alea. Asta pana sa-mi aduc aminte sa-l caut si sa-l ajut.

Dar in ziua aia eram harnic. Imi mergeau picioarele si mainile ca la teleghidate, impingand si saltand surcele de ti-era mai mare dragul sa ma iei de nepot. Si mie mai mare ciuda ca nu ma vedea nimeni sa ma laude.

Asa incat, atunci cand s-a intors bunicu’ din drumul ala lung prin, am mai zis, hauri, a vazut deja jumatate de carut plina ochi. Si s-a bucurat, si eu m-am bucurat, si-mi jucau ochii ca in seara aia o sa ma laude bunica-mea.

Pauza. De unde si pana unde atata fericire pe capul meu? Acusi vine explicatia. Ei bine, la bunici se fac urmatoarele categorii: „Ii harnic, baietu’ lu bunica!” si „Putoare, manca-l-ar pamantu, ca manca si duarme, in loc sa mai mature prin ograda si sa culeaga buruiana ceie!”. Si asta era valabil in toata casa, dar numai pentru „aia micii”. Adica eu si verii mei trascaniti la cap cu tot cu mine. Pentru ca treaba faceam, dar si cand ne prindea cate o stare de expectativa-n pat sau prin ierburi (= pajiste), atunci sa ne ia bunicii de unde ar fi trebuit sa fim… Cu toate astea, era ditamai competitia intre mine si ei, iar care primea „medalia” de „Harnicu’ lu bunica” si un ciufulit bonus, era in culmea culmilor. Care nu… putoare. Inchidem pauza.

Si cum ziceam, venea bunicul catre mine. Si culmea, nu cara nici un fel de lemn, ci doar ascundea ceva la spate. Imprevizibilitatea, mostenire de familie, nimeni nu stie sa zica nimic, nimeni nu face decat surprize in casa. Eu, curios, ma si infig in fata lui, si-l iau la intrebari: „Ce-i aia la spate?” „Iaca!”

Si… iaca, vad grozavia. Asezat usor pe pamantul ala acoperit de frunze uscate, o aratare. Plina de pene si cu aripile desfacute, uitandu-se atat de urat de ziceai ca vrea sa ne manance pe amandoi, cu niste ochi mari si galbeni de-ar fi acoperit si luna. Si scotand un zgomot, hai sa-i zicem hhhhhh-it, de-ti ingheta inima-n cap de frica.

Frica fiind atunci un lucru foarte scurt pentru mine, imediat am pus mana pe individ si intrebarea la locul ei: „Ceeee eeee aratarea asta?” „Iaca, huhurez ii zice!”

Si huhurez i-a ramas numele, pana am ajuns acasa cu tot cu aratarea inspaimantatoare. De unde am inteles si de ce hhhhhhh-ia de ti-era mai mare dragu. Pentru ca saracu’, murea el de frica. Si isi rotea capul, asa ca huhurezii, sa analizeze fiecare miscare brusca, pentru a da drumul ori la cioc sa gaureasca sau cel putin sa construiasca niste cucuie intr-un model de vita nobila (cucuie strugure), ori la gheare sa gheraie, pentru ca atunci cand il tineam in brate, a inceput sa-mi stranga si sufletul mainilor, asa de tare se ambitionase. Dupa aia am aflat, din carti, ca bufnitele au ditamai stransoarea. Si i-am crezut pe toti scriitorii din acele carti.

Pe strada principala, cand ne intorceam, chiar nu voiam sa-l sperii si mai mult, de aia il tineam cu capul sub haina. Dar el nu si nu, se zbatea iar si iar, pe urma iar se linistea, prada mangaierilor si alintaturilor mele gen: „Aaaaacusi ajungem acasa, huhurez!”

Mai mult ca sigur era un pui de bufnita, cazut din cuib, si abandonat de maica-sa. De zburat nu putea sa zboare, de vorbit nu stia sa vorbeasca, dar priviri triste avea berechet. Asa ca de-asta l-am luat, sa-l ingrijesc imparateste. In casa il asteptau cele mai bune bunatati si cele mai calduroase culcusuri… Veti vedea mai incolo si in ce fel…
Fericit eram, pentru ca unu: aveam bufnita la purtator, si doi, aveam si verisori, care venisera la tara din timp, si de aici rezulta ca aveam si cui sa ma laud ca un imparat: „Ia uite ce am eu, fraierilor, nici prin gand nu v-a trecut sa aveti asa ceva, ca mine!”, dupa care sa aud, la fel de triumfator, plansete si sughituri de invidie, spuse in soapta sau mai direct (asta era vara-mea Diana, ca e mai rasfatata de felu’ ei). Si normal, cum am ajuns acasa, de exact partile astea am avut parte, ceea ce mi-a sporit satisfactia la maxim. Puiul de bufnita insa, indiferent de situatie, se infulgusha nervos si ne privea urat, pe fiecare… Probabil ii era foame, asa ca, din bunatatea mea, i-am oferit un ditamai coscovanu’ de mamaliga, sa se infrupte. Nestiind de fapt ca asa aratari mananca soareci, si cel putin gandaci sau pui de alte pasari. Dar, spre multumirea mea, mi-a aratat ca e satul, in felul lui de-a multumi, cu o privire satisfacuta de intram in pereti de frica. Daca mi-ar fi fost.

Si fiindca Huhurez era un nume prea lung si prea normal pentru un huhurez, m-am gandit atat eu cat si verii, sa ii punem numele Cuchi. Asa, simplu, Cuchi. Si Cuchi i-a ramas numele si-acum, daca ar mai trai, saracu’. Dupa care am inceput sa ne jucam cu el si sa-l mangaiem, pana a inceput sa oboseasca omorandu-ne in gand (… pe fiecare…). Si fiindca asta deja incepuse sa fie o stare generala (eu „muncisem” in ziua aia… „harnicu’ lu bunica”) , ne-am dus sa mancam, lasand animalul pe prispa, inchi, sa nu care cumva sa fuga de bunatatea noastra imensa. Apoi, luandu-ne fiecare la revedere de la el (iar el… pe fiecare…), ne-am dus sa ne culcam.

A doua zi de dimineata am fost primul, tuturug din pat, si tinta la Cuchi. Sa ma joc cu el, dar mai ales sa-i dau de mancare. Moment in care am vazut ca langa el e o mare gramajoara de… mamaliga. Pur si simplu varsase tot, saracu’ – inca nu stiam ca astia manca soareci si alte vietati vii, si nici bunicii nu i-am intrebat, si nici bunicii nu imi spuneau, nerabdatori probabil ca ala micu ori sa dea coltu’, ori sa fuga naibii si sa lase familia in pace de atata semn rau: „lucru’ dracu'”, asa ziceau . Eu am inteles atunci ca on sa moara de foame si am incercat iar si iar sa-l indop cu mamaliga. Fiinta se umfla cu spor, ciugulind la mamaliga, mai puneam si ceva branza, doar-doar i-o mai creste calciul, sa nu fie anemic. Si intr-un final s-a linistit, saturandu-se. Si nici miscari nervoase nu mai facea.

Atunci m-am gandit ca gata, am castigat un prieten bun. Bun la toate, dar mai ales la „Hai la poarta, sa ne jucam, sa te arat lumii, sa vina si sa se minuneze”.

Momente memorabile… pentru ca imediat ajunsi la poarta, l-am asezat pe banca pe Cuchi, langa mine, si a stat smirna. M-am mirat si eu, dar el cred ca nu se sinchisea, uitandu-se cu ochii lui mari de bufnitoi, la lume, la natura, la pisici care alergau si cine stie ce mai vedea el cu lentiloaiele alea de ochi ale lui. Cuchi al meu! Cu penele asezate frumos, ca un guler infasurat in jurul lui, cu un cioc mai mare decat degetul meu mic, cu ghearele fixate de banca, serios. Serios am inceput sa fiu si eu, si am inceput sa asteptam… Pur si simplu, era o poza pe care niciunde si nicaieri nu am cum sa dau de ea. Si nimeni n-are cum sa pozeze asa ceva, in viata lui.

Si vizitatori am avut, cu zecile. Cu zecile, pentru ca era sat, nu de alt lucru. Taranci, tarancute, baieti plini de noroi si smecheri, toti intorceau capetele sau veneau la noi sa se inchine cu „ptiu, lucru’ dracului aista, bre” sau „baaaaaai, unde l-ai prins”, sau sa-l sperie, de invidie. Momente in care ma enervam si-i goneam cat colo pe nefericiti, ma intorceam la Cuchi, la fel de impasibil si cuminte, il mangaiam pe cap si asteptam urmatoarele prazi.

Si nici acum nu mi-a trecut prin minte sa numar zilele in care am stat pur si simplu asa. Noi doi, pe banca, in fata portii, eu tulburand momentele de tacere cu aruncarea vreunei pietre mici in vreo balta din fata casei, el tulburand momentele de tacere cu aceeasi nonsalanta a unui pietroi. Imbracat in pene si cu ochi rotunzi, mari si galbeni. Nu zic nu, se misca, dar numai pentru a intoarce putin capul catre mine, apoi se fixa iarasi asupra unui punct fix si ramanea acolo. Nici acum nu-mi explic.

Si poate ca si acum ma intrebam ce si cum, daca in urma atator zile indopate cu mamaliga, ar mai fi stat la noi vietatea. Cel putin la mine, pentru ca bunicii mele ii era asa de dor dupa ce a plecat Cuchi, zburand si lasandu-ma in plata Domnului, incat ar fi facut chef cu ciorba de gaina trei zile si trei nopti. Plus tuica de-aia de-a lui bunicu’. Asta numai si numai pentru simplul fapt ca bunica dormea in camera de langa culcusul lui Cuchi, iar noaptea, aratarea tipa si urla ca orice cucuvea, facand-o sa se inchine pana si in vis, tremurand ca varga de frica, in patul care ar fi trebuit sa-i tina de odihna pana dimineata. Si in urma zilelor alora, bunica nu mai era de trezit nici dac-o picai cu ceara. Asa de mult iubea pasarea.

Dar a plecat… Si eu, inspaimantat de-a dreptul pentru ca in fiecare zi gaseam frumos ordonata gramajoara de mamaliga, in fiecare dimineata sau seara, am rasuflat usurat, intre timp aflasem cu ce se hraneste, si i-am urat drum bun catre padure, unde avea sa-si traiasca, daca nu si azi are sa-si traiasca viata aia plina de pene si de impasibilitate.

Si inca nu stiu de cate ori am povestit intamplarea asta. Cert e ca, dupa atata timp, tot Cuchi a ramas probabil cel mai ciudat animal din viata unui om, si mare paguba n-ar fi daca zic ca ma laud, ca un om mare, ca ACEL CUCHI a fost AL MEU! Chiar si daca a fugit, injurandu-ma, spre padurea plina de… cel putin pui de alte pasari, cu care toate cucuvelele si huhurezii se hranesc.

Anunțuri
Om si huhurez. Pe-o banca.

4 gânduri despre &8222;Om si huhurez. Pe-o banca.&8221;

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s