Broasca testoasa de namol

S-a intamplat pe cand aveam patru sau cinci ani si eram un copil obraznic, atat de obraznic incat viziunea mea asupra obrazniciei era un ideal asa cum e gandirea lui Descartes catre existenta. Si de obicei in perioadele astea ma aflam la tara. Nu, nu eram obraznic, eram doar curios, iar curiozitatea aia de copil duce de multe ori inspre curaj, un curaj din ala care nu are treaba cu nimeni si nimic, face lucruri periculoase care mai apoi i se par tampenii si te gandesti: „Ma, eu era sa mor acolo! Ha, ce tare!!”

Bunica. Aveam bunici. Frumosi, luati dintr-o carte, pusi intr-o ograda, dimpreuna cu tot felul de oratanii si dobitoace – catei, purcei, gaini si voi mai reveni si la problema lor, a gainilor, apoi cei patru veri ai mei, aia principalii, din Timisoara, care isi copilareau zilele ingramadindu-ma pe mine in toata curtea – si tot asa. A, si mai traiau cu tot felul de ganduri din astea de la tara, vorbite repede, cu accent moldovenesc, asupra pamantului de lucrat, porumbului de cules, ciorba de fasole, pisici puturoase si mamaliga. O minunatie de familie, formata dintr-o batranica si un batranel, plus strabunica mea, care chiar daca abia se misca prin gospodarie, era aproape de neintrecut, atat in vorba cat si in miscare. Sau asa imi place sa zic eu. Oricum, e adevarat.

Si fiindca aveam bunici si verisori, de fiecare data cand ma aflam in vacante, pac… drum acolo. Unde parintii scapau de mine pentru trei luni si gata accentu’, de se speriau, mai ales mama, de ce pui de moldovean (ma mai si bronzam ca tiganu’, vorba aia… „albu mamii ca s-un cas, cu ceaunu’ te jucasi”) iesea din tufisurile alea de gherghine ale bunicii, de pe marginea aleii.

Bun, deviez. Arta devierii e o arta. Si mi-ar fi placut sa spun ca aveam si verisori. Doi mari, sora si frate, doi mici, care la vremea intamplarii oracaiau in vreun pat, facand pipi pe ei sau mai stiu eu ce grozavie cu bulbuci din scuipat mic… de copil.

Cel mai mult imi placea de verisoara cea mare. Frumoasa nu era, si nici acuma nu e, dar avea farmec. Nasul cam marisor, dar avea farmec. Semana cu Laura Pausini. Mult de tot. Si ii placea sa vorbeasca asa, cu mine, chit ca aveam patru sau cinci ani. Asta pana incepeam sa ne tragem de par ca descreieratii, si voi reveni si la aceasta problema, ceva mai incolo.

Si fiindca ii placea sa ma aiba pe aproape, ma ducea, asa, nesilit si eu chiar voiam, la adunarile alea de tineri, care se formau la podul de pe strada principala. Unde se vorbea, se radea, se injura, se bea din cutiute de Scandic, se bateau care mai de care, se pupau baieti cu fete, se duceau noaptea prin colturi, noi astia mai micii aruncam cu nisip in ei… Ce mai, raiul pe pamant. Unde varu’ ala mai mare al meu era sef. Pentru ca era de la oras, stia sa pescuiasca (vorbea despre undite ca despre motociclete), era cu cea mai frumoasa fata (o chema Aurora… si pana si eu eram topit dupa ea, chiar daca eram in perioada aia cand fetele se resping numai cu „bleah”)

Si fiindca eram pe acolo, s-a facut intr-o zi ca vin unii care au pescuit de pe Siret. Ceva care la mine era egal cu Oceanul Pacific, atat de mare si de infricosator, auzisem ca se inecasera unii pe acolo, de la caldura sau de la bautura, nu mai stiu care cum devine cazu’. Si fiindca se stransese lume in jurul baietilor astora, mi s-a parut si mai ingrozitor, de-atunci. Probabil de-asta i-am crezut pe aia niste eroi, pana in momentul cand voi sfarsi povestea.

Varu-miu Costel era trup si suflet in prada alora. Crapi, chestii mici, de se numesc zvarlugi, carasi, dar nu ca aia din garla din fata casei, de-aia cat palma. Cat doua palme, una de-a lungul celeilalte. Venisera si la atacul serii, si ne-au invaluit cu miros de peste si cu povesti din ce in ce mai nastrusnice, pe masura ce crestea si cantitatea de rachiu (calitatea mai tarziu, era de prune prin iunie).

Pe urma… grozavie. Unu mai mic si mai negricios, care era si cel mai smecher, zice asa: „Si am mai prins cu mana si astea” Si scoate, la lumina, foarte triumfator… doua broscute testoase. Mici, mai mici decat pumnul meu de-atunci, desigur, cu capshorul lor in carapace, sa nu vada toti netrebnicii aia de le prinsesera. Verzi pe burta carapacei, imi amintesc si acum, probabil de la matasea broastei pe care s-au tarait atata amar de vreme. Si cica „Sa vezi ce supa iese din aiestea!”.

Deci gata! Kaput! Ma duc sa prind. „Unde le-ai prins?” „Dimineata, in namol, unde? Oriunde e namol, acolo-s…” Vorbe spuse in lehamite asa, fara nici un alt fel de explicatie. Fara alta schimonosire a fetei. Doar a mea, la gandul victoriei si la faptul, dar asta de-abia acum, ca nu m-am gandit ca de fapt namolul de la Siret. Pentru ca vedeti dumneavoastra, namol e peste tot, pe unde ploua, pe unde curge apa. Si apa chiar curgea sub forma de garla, chiar in fata casei bunicesti. Plus ca namol puteam face si singur cu o caldare de apa si tarana. Dar asta mi-a iesit din cap repede, nu exista nici o broasca testoasa acolo. Si daca mi-ar fi auzit gandurile, probabil una din broastele alea si-ar fi scos capatana si mi-ar fi tras o bucata dupa ceafa, sa-mi bag mintile in cap.

A doua zi de dimineata. Pe la cinci. Ca asa ma duceam cu varu’ al’ mare la pescuit. La cinci. Dar de data asta singur. Cu niste pantaloni lungi, probabil primul trening care-a aparut pe lumea asta, asa era de ponosit. Cu picioarele goale, cu o bluza groaza ca se pusese roua, si o punga din punga. Plastic din ala subtire. Pornit repede la galop prin sat, sa ajung cat mai repede. Si nici sa nu vada bunica-mea, sau vara-mea, care avea obligatia sa ingrijeasca de mine. Si dus am fost. Pe campii, pe malul garlei, si de aici puteam sa privesc minunatul tinut al… namolului puturos, aproape verde, al Berheciului. Cu tot cu lumina de dimineata, cu soarele abia rasarit la orizont, cu clipocit ce mirosea a tara si a balega de cal. Inspaimantator de frumos si de racoare.

Si primul sunet a fost „Pleoshc!!”. Nu ma gandeam ca are sa fie asa de adanc namolul ala, si de-aia nici nu mi-am suflecat pantalonii indeajuns. Era rece, de mi-au inghetat si oasele asa de tare incat abia daca puteam sa-mi scot iar piciorul de-acolo. Asta ca prima hotarare, pentru ca la al doilea bis, sa bag si cel de-al doilea picior in glod. Si inotand asa, bag si mainile (bluza o lasasem indeaproape, ma gandisem la chestia asta) si incep sa caut. O imagine ce ar intrece orice literatura, caraghiosenia aia de cinci ani care eram eu, cu mainile si picioarele bagate toate in namol si cautand nepretuitele broaste testoase.

Si cautam, si cautam, si ma afundam mai mult, puteam sa-mi bag si ochii, doar-doar gaseam macar coada de broasca testoasa. Si nu luam aminte la nici un alt sunet, decat la sunetul mirosului, care la randul lui, plescaia lenes si aproape verde, de imputit ce era. Eu cu broastele mele. Sa fi trecut deja vreo ora…
„Mai baieeeteeeee, maaaaaai! Maaaai baieeeeete maaaaaai!” Si aici apare bunica. Al doilea personaj, acelasi act. Cu recuzita pe masura, o coada de matura si-un batic mai nervos ca ea. „Ciii cauti tu aciiia, maaai, baieeteeee, maaai!”. Si exact in momentul asta am pierdut ceva notiuni din poveste, e ca si clipa aia in care iti trece toata viata prin fata si dupa aia te trezesti ca de fapt n-ai murit, dar nici mult nu mai ai. Te gandesti la ce e mai bun, la momente minunate, care desigur vor fi si tu te uiti la ele cu mainile intinse si cu ochii mari. Pentru ca nu le ai. Si maini intinse aveam, si ochi mari asemenea; plini de lacrimi, bifat, palme rosii, desigur. Abia taraindu-ma, cu o ploaie de maturi in jurul meu, care zdrobeau stratul de noroi si-l aruncau cat colo, pe asfaltul strazii, inspre casa.

Dar am avut noroc. Nici inecat-sufocat n-am fost, nici cu broaste prinse, nici cu bataie ca si norma pe ziua aia din saptamana, primita – asta, pentru ca atunci cand intram in ograda, apare i vara-mea, care cum spuneam, trebuia sa aiba grija de mine, saraca – si da-i si plange si ea, si eu fuga intr-un lighean, la spalat cu apa rece. Peste toate petele de glod, peste palmele fierbinti, peste vanataile de coada de matura. Dar nu si peste una din ditamai aventurile.

Ce-i frumos, e frumos chiar si cand pute, inseamna. Asta imi dau eu seama acum, asta va zic si voua, si-am incalecat pe-o testoasa si-am spus poveste noroioasa.

David Bowie – Absolute Beginners

Anunțuri
Broasca testoasa de namol

Un gând despre &8222;Broasca testoasa de namol&8221;

  1. […] Poti sa zbori, poti sa calatoresti cu pisica-autobuz, poti sa cauti fiintele alea mici si negre care fac dezordine prin casa pana ti-o invechesc, in urma unei discutii elaborate intre miile de ele… si asa mai departe. Un film pentru copii excelent, care mi-a reamintit multe din poznele pe care le faceam la tara (probabil si de atunci am inceput sa scriu grozaveniile mele cu huhurezu’ si cu broastele testoase). […]

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s