Byronian

Exista multe invataturi pe lumea asta, care de care mai categorisite si mai aerisite, mai specialiste sau mai destupate, mai inteligente, traznite, etcetera, etcetera (sau boabe-boabe cum spunea o profesoara de analiza matematica odata) si sa nu care cumva sa uitam de invataturile filozofice. Desigur, pe seama acestora, exista si oameni invatati, care, in functie de categoria invataturilor, se diferentiaza si ei in: trazniti, filozofi, filfizoni, boabe-boabe…
In legatura cu faptul asta exista si la mine un tip de asa ceva care nu se diferentiaza cu mult si care incepe in felul urmator: „Mi-o zis mama odata ca…” si se continua cu „daca privesti lucrurile din afara, risti sa le pierzi mai repede decat daca le-ai privi dinauntru sau de foarte aproape”.
Adica, daca iti iei un lucru, tine-l cat mai atasat de imaginea ta, si asa va ramane in istoria aia, cat de mica/mare o fi ea, de iti apartine in capsor.
Si anume am un album si am fost la o lansare de acest album. Album care se numeste „Forbidden Drama”, e alcatuit de Byron, si-mi place foarte mult. Atat de mult incat defectul ala care a devenit profesionist iar nu profesional, de cate ori l-am gesticulat sau vorbit, de a imparti ceea ce am cu cei aproape sau nu, are deja un sens perimat.
Spune un ziar ca albumul, ca si concertul de lansare la care am fost, are aspect de piesa de teatru in trei acte. Si are dreptate, asa se citeste si pe fata cd-ului, asa ne anunta si Dan la inceput. Trei acte care spun o poveste. Moderna, complexa, care mama-mama ce minune minunata ar fi daca s-ar da la radio, sa mai invete si comunitatea de tugtzi-tugtzi ceva. E bine ca speranta ramane.
Bun, pentru cei ce nu au fost, pe langa faptul ca au avut ceva de pierdut cu locatia concertului, plina de perdele care ascundeau pereti nevaruiti, lucruri nevopsite, „inauntru leopardul”, cum s-ar zice, nu sunt scutiti de ansamblul lansare-album. Care si-a meritat toti banii, toata transpiratia si toata inghesuiala, care inghesuiala a fost plina ochi, mai ales in fata unde am stat eu (eveniment cu o domnisoara care, in brate cu un maldar de haine, se chinuia sa se dezbrace pe ritmuri de roc, doar doar or vedea-o „baetzii”; a trecut ceva timp pana la finalul melodiei „Blow Up My Tears”, unde zbitul isi spune cuvantul si am mutat-o ceva mai incolo, vreo trei randuri de oameni).
„Voi canta ceva dupa care am salivat 2 ani de zile sa cant, iar voi ati salivat 2 ani de zile pentru a asculta”. Se intampla in prima pauza dintre acte. „Angels & Clowns”, un Kumm ca la mama lui, cu vocea „aia”. Regasirea pasiunii, tremurul ala care pe mine, cel putin, la singurul concert Kumm cu Dan la care am fost (prin Baza Militara, si cred ca unul dintre ultimele), m-a vrajit.
Si asa vrajiti am ascultat in continuare. Piese pe care le stiam, ca niste fani adevarati care estem, dar care concert de concert produc, culmea, acelasi sentiment. De apropiere de public, de noi, de imbratisare toata echipa, de pararai pai-pai, de dararam du-dai, laaazy, laaaazy, lalalalaaaaazy… solo-uri cat cuprinde. Si ne lasa de fiecare data cu gurile cascate.
Si fiindca dupa fiecare concert la care am fost pana in sus-numitul, nu m-am ales cu altceva in plus decat cu bere, voie mai mult decat buna si dans frenetic, iata ca ziua de 12 octombrie mi-a adus ALBUMUL.
ALBUMUL… care de 4 zile ma incolteste, ma face sa-l ascult cu colegii la munca, sa-l disec, sa-i smulg sentimentele fiecarui vers, si alte si alte chestii care imi trec prin acum. Asta si numai pentru faptul ca e albumul MEU.
Disperat is, ceea ce e bine cateodata, si daca nu-mi provoaca dureri si zgarieturi, sunt si mai calm in liniste.
No Man’s Land, de departe preferata mea, cu Vama Veche (nu formatia), cu finalul ala in care backing vocal-sii Codrut, Iulian, 6fingers isi fac de cap pe plaja, chiuind ca apucatii si aruncandu-se in mare, strigand la fel de tare incat sa se auda pana in 2 Mai.
Essential Piece, probabil piesa de radio ce va fi, cu viorile. Nuj de ce toata lumea plange ca nu mai exista pasareasca lui Dan in melodie, aia din concerte, mie imi place ca exista Mihai acolo si-si face treaba cum se cuvine, alaturi de ceilalti violonisti impreuna cu el.
On The Road, cea mai asultata piesa dintre toate. E prima pe care am auzit-o, in toate variantele posibile, chiar si neprelucrata instrumental. Curge usor, ca un vant din ala cetos de munte, cuprinde urechile, le imbalsameaza cu mirosul de frig (toata lumea stie ca frigul are miros, de aer proaspat si curat, totusi intepator), intalneste oameni noi pe drum, le da binete, le alcatuieste cuvintele la un pahar de vorba si apoi ii desparte prieteni. („Ai auzit melodia aia?” „Daaa, vai ce frumoasa eee…”).
Far Away, un amalgam de Pink Floyd si King Crimson la un loc. Una dintre melodiile cele mai cele de pe album, atat ca nivel de complexitate cat si schimbari de voce, istrumentatie, etc.
Acestea sunt preferatele mele. Desigur, si celelalte (vezi Fake Life, de incarcatura religioasa, un fel de manifest byronian la adresa celebritatii false, Forbidden Drama, Annoying Detail, etc…).
Pe scurt, album incantator, si cum spunea un prieten, e foarte bine cand te plimbi prin oras cu asa muzica prin urechi. De parca te-ar plimba orasul pe tine. Ca e metrou, tramvai, autobuz, nimeni nu te deranjeaza, nici macar controlorii hulpavi.
Asa ca, pana isi cumpara lumea albumul (zic de lumea care inca nu stie despre ce se vorbeste, nu stie „cum devine cazu'”, vorba lui Tom Sawyer), sa ne multumim cu asa ceva:

www.myspace.com/byronmusicspace

pam pam!!!

Anunțuri
Byronian

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s