lasati copiii sa vina in tramvaie!

Nu merg de multe ori cu mijloacele de transport in comun alea de suprafata pentru a spune ca am cunostinte destul de vaste in calitate de calator. Ocazional, un 41 imi scurteaza calea catre casa, catre o mancare calda dupa o zi de munca rece, un 336 ma duce ca gandul catre vreun concert cu intalnire generala in Laptarie, Suburbia, sau mai stiu eu ce alt club.
Oameni, desigur, calatoresc cu mine in acelasi vehicul pe patru sau mai multe roti, depinde de lungime, si dupa cum stim ca lungimea conteaza, cu atat mai mult se diversifica si tipurile de oameni.
Asa se face ca intr-o zi racoroasa de vara am urcat in faimosul metrou de suprafata caruia tot tramvai i se spune, 41. Pe la ora sase si jumatate. Si era luni.
Si… ca in fiecare zi din cadrul unei saptamani, si mai ales ca era racoare, era plin. Ochi. Inghesuiala cat vezi cu ochii, de la usa dintai pana la bara de la ultimul geam. Abia intrasem, tinandu-ma de pasii unei babute lente, pe niste scari mai mari ca ea. Transpirat deja, cu mainile cautand vreun punct de sprijin iar cu picioarele alte locuri de sprijin in podele, mi-am gasit in sfarsit spatiul dorit si m-am rezemat, scotand fum pe nari, de alti calatori.
Drumul ca drumul, a trecut pe neobservate, trebuie sa merg foarte putine statii (cateodata si fara bilet, dar nu mai ziceti la nimeni). Multa lume cu ochi hulpavi, pentru a mai prinde o bucata de aer in plus, in dauna celor ce stau in picioare sau pe scaune. Si desigur, ochi invidiosi aruncati de babuta lenta catre o fiinta melancolica de se uita pe geam catre Lacul Morii.
Ajuns in statia cu pricina, aia in care trebuie sa cobor, mi-am dat seama, ca in fiecare zi de altfel, ca aici la Lujerului coboara si mai multa lume cu mine. Incepe exodul din tramvaiul 41, imbrancelile se tin lant si iata: „Haideti doamna mai repede! Ce faceti, nu coborati?”. „Stati doamna, uitati domnul care nu coboara si sta in fata.” „Haideti doamna mai repede, ce sunteti momaie? Nebuna dracului, vii de la spitalu’ de nebuni, ia uite, se cunoaste dupa privirea ta!”
Moment in care toata privirile, alea cunoscatoare de inghesuieli in tramvaie, autobuze, metrouri, si nu numai, s-au intors asupra femeii in blond, cu pricina. Pana aici! Iar doamna agresata verbal facu niste ochi mai mari decat cepele. „Doamna, daca ma mai jigniti asa, nu stiu ce fac!” „Taci, nebuna dracului, te dai la mine acuma, coboara n-auzi, mai repede” (erau deja jos din tramvai amandoua).

Pauza. Analiza de personaje. Doamna cam la vreo 43 de ani, par saten, imbracata normal, privire blanda. Tipul de gospodina clasica, de vine in Cora sa aprovizioneze frigiderul pentru ospaturi ale copiilor ce probabil se joaca in fata blocului in momentul intamplarii.
De partea cealalta, doamna la vreo 40 de ani, blonda, parul lung, tinuta ce invidiaza costumul office, imitandu-l cat de cat onorabil. Privire nervoasa, abia iesita de la munca pentru a-si aproviziona pielea, parul si hainele cu un cosmetic scump.

Revenim dupa pauza cu oameni si mai nervosi… care nu zic nimic si le lasa pe cele doua doamne sa se paruiasca… si e bine ca verbal, in continuare.
„Doamna, v-am zis sa nu mai comentati! Ati innebunit la cap? Nu vedeti ca ati coborat? Gata!! Ho!!!” Si in aceasta clipa vrea sa o ia departe pe doamna in blond.
„NU MA ATINGE, NEBUNOOO!! Pleaca de aici!! Vrei sa chem politia acuma???”

Iarasi pauza. Poate lumea de citeste, crede ca e vreo fabula, nascocita de mine pentru a realiza ceva sau a urmari ceva, vreun mesaj ascuns. Nicidecat. Intamplarile s-au petrecut exact in felul expus si nimic mai mult.

Revenim dupa a doua pauza. Momentul se incalzeste, si fiind o zi racoroasa de vara, vulcanii, vezuviile din privirile indignate ale – si acum se adaugau si trecatorii obisnuiti – oamenilor, puteau face focul in orice camin si puteau scadea linistiti pretul la curentul electric in tara.
„Ma, tu esti proasta! Taci din gura ca te bat cu cureaua!”
O voce mai mult decat subtire, intrand pe usa urechilor noastre aproape tiuind, clatinandu-ne toate alea prin noi. Cine, cine a indraznit? Si mai ales… de ce? Si de ce cu o curea si nu cu o nuia? Sau cu un bat? Sau mai nou la noi se vorbeste despre vatamare verbala… sau se calca acceleratia si se fuge de la locul accidentului.
Cu o privire de voia sa o inece, de un albastru intens, avea 4 ani. Atat ii trebuiau, si nici unul mai mult, pentru a o pune la punct pe doamna in blond. Pumnii aproape stransi de furie. Parul cretuliu zburlit atat ca ciuf cat si pe spate, ca la un pui de lup ce se vrea ambitios. Toate caracteristicile unui copil care spune in fata ce vrea.
Desigur, analize se pot face in legatura cu „tratamentul” despre care stie copilul, batutul cu o curea, etcetera, dar nu asta conteaza in textul de acum.
Conteaza ca a existat si s-a facut tacere. Si lumea incercand sa zambeasca fastacita, de judecata intrata deja in legenda, a sarpelui lui Ispirescu. De poate… acelasi copil.

Melodie!

Anunțuri
lasati copiii sa vina in tramvaie!

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s