Otchi Tchor Niya - Louis Armstrong

Otchi Tchor Niya - Louis Armstrongshow_0aa2a9756e3867(448, 46);

Thin line between light and dark

TV of Tomorrow

Sau cel putin asa se gandea prin anii 60-70 despre televiziune:

Daca printr-o oarescare gandire de om vinovat ca viseaza, mintea ta isi face picioare si vrea sa scape de tot ce reprezinta obligatie si sa plece incotro o vedea cu ochii, apai… sa se ia dupa modelul omului de mai sus. Acolo unde esti numai tu si viata de dincolo de firele de iarba, acolo unde singura muzica e concertata de vreo mierla sau de vreo ceata de vrabii certarete pe o singura boaba de padure, acolo e cel mai bine. Si probabil cea mai galagioasa liniste de care vei avea vreodata parte. Si pe care o s-o adori.
Desigur, ai nevoie de suflete langa tine dupa un timp, esti tras inapoi de un fir de ata invizibil… dar… “what the hell??”. Esti aici, chiar daca numai cu ochii mintii, si visezi, gandesti de unul singur, poti sa strigi si sa vorbesti cu personalitatile tale multiple in asa fel incat sa va intelegeti sau sa va certati de minune. Ca o armata din care numai tu iesi invingator… impreuna cu tine insuti.
Si care poate fi cel mai frumos dar decat libertatea neconditionata intr-un loc pe care incetul cu incetul lumea incepe sa-l asimileze, in contra scaparii de… societate si de implicatiile ei.
“I’m going to Alaska!”. “Alaska, Alaska?”… “In the wiiiiild…”

The Others 7 martie MTR

www.myspace.com/theothersthefunk

Oamenii sunt tineri, sau ar trebui sa fie tineri cu totii, la orice varsta din an si anotimpuri. Si sa alerge, sa sara si sa strige: “Funky momma, funky shit!”.

Asa vreau sa inceapa articolul mini-cronica de astazi. La patru zile dupa eveniment. E de fapt o constatare asa ca o lectie de viata la fel de muzicala, in care sa ne dam seama cu totii in ce fel de imprejurimi locuim si ne “sharuim” momentele “priceless”.

O lectie de viata despre care mi-am dat seama exact in momentul cand am bifat primul meu concert The Others. O explozie frumoasa cu oameni unul mai frumos decat altul. Atat la voci cat si ca abilitati muzicale.

Frumos asezati, parca ganditi dinainte de un profesor de acustica “tu stai acolo, tu acolo, tu acolo in spate, putin mai la dreapta sa te vada lumea, tu acolo putin mai in spate si cuminte, dar totusi sa faci dibacii”…, tinerii de la The Others au avut parte de momente frumoase in Mtzr. S-au lansat frumos pe orbita si in urechile noastre, au condus muzica si ritmul la exact varsta si stralucirea hipioata pe care o arata. Sau ceva mult mai mult. Pentru ca de putine ori am vazut pe careva live sa faca un asa spectacol, la asa etate. Plin de culoare si de rataciri din alea armonioase, cum ii sta bine unui funk de calitate.

Si asa s-au prezentat, incat nu ne-am dat seama ce si cum devin. Sau cum or sa devina. A fost o intalnire scurta care mie mi-a picat cu tronc. Probabil ceva alintat de toata lumea muzicala, cu putin noroc, ceva rasfatat de noi in cluburile bucurestene in care sper sa revina cat de curand, pentru ca ei sunt de fapt din Brasov. Sau pentru ca ei atunci cand canta nu sunt in totalitate oameni, sunt niste forme umane foarte placute ale unor instrumente muzicale. Sau nah, invers de preferat… pentru ca pe saxofon (cate o data chiar si fluier, cand e el mai boem sau mai jucaus din fire) il cheama Alex Munteanu, pe chitarul electric il cheama Victor Stoica, pe bass il cheama cuminte Michael. Michael, fratele unei mai pline de viata voci, un fel de floare pe care intotdeauna o s-o cheme Petra. Iar pe tobe le cheama cand Flavius, cand Ardelean. Nu fac cu schimbul, doar se bat intre ele, ritmat.

Si, desigur, va mai asteptam… multumim, la revedere , pe alta data, cat mai curand:).