O fost Valentine’s Day

“Apăi, mamaie, ce să fac eu de ziua aiasta a îndrăgostiţilor sau cum îi ziceţi voi, Velintais, Văleutais (o confirmare din culise “Valentine’s, mamaie!”), Vali tains? Dar dracu’ le-o mai şti, mamaie, că-s aşa mulţi… Că de fo’ câţiva ani, numa cu giugiuleli acuma în fevruarie, de parcă n-o mai văzut băieţii fete şi fetili băieţ’. Da’ las’ să fie, maică, să se simtă şi tineretu ista bine, că di la atâta greutăţ, ce să mai zici, ce’s'mai faşi? Acu şi studenţimea asta, o zî să hie şi la ei liberă, să să mai distreze şî ei, că mai încolo, o să hie mai grieu.

Dar lumea-i rea şi cărpănoasă, nu ti lasă nici când vrei să-ţi fie bine. Că am şi eu nepoţelu’ cel de la Galaţi care-o luat-o pi fata lu Culai cel din deal şi i-o zis că hai să fii mai velintain. Fetica ceea o zîs să hie în ton cu moda, o zîs da şi să meargă şi ei la ristaurant cu el, şî să se distreze, să mânce şi ei o stridie di ceea scumpă, să sorbăcăie un pahar di vin, să fie romanţioşi, zici. Colo-şa, s-o conducă până acasă, că Mircică al meu îi băiet cumine. Da’ tu te pui cu Culai, maică? Cela hulpav ca un hultan? Apăi nu s-o pus el de-a curmezîşu şi i-o zis la fetică să nu meargă cu golanu’? Ăilei, dacă eram io acolo di nu-i strepezeam una peste ochi, ăilei… Păi să-ntristeze pe aiştea micii să nu le mai placă nica nici de ziua lor?

Şi aşă că i-am chemat eu pe ei duoi la mine, şî le-am zis io că fac nişte mâncare să să simtă ei cât mai de velintainsdei, să vezi ce mâncare făr’de’cheltuaială, mai bună ca la ristaurant fac io să hie. L-am pus pe Gheorghe al meu să taie două găini ş-un pui, io am scos murăturile cele, mai nişte făină, mai nişti ouă, am pus de-am destupat nişte vin din cel bun din butoaiele alea din boxă, am trimis-o pe nepoţica cea mai mică să ie nişte banane sau căpşuni şî nişti frişc, c-aşă am văzut eu în filmele alea de la televizor, şi am făcut ospăţ. Păi să hie şi ei fericiţi, maică, că la toţi ni-i greu acuma. Au avut salată di biof, nişti pulpă de pui, prăşturi din cele bune, de le fac numa di Crăciun, vin de-aista de ţ-am dat şi matale, şi fructele cele, pe care s-or dus să le mănânce în camera ceea de dincolo de prispă. Nu’ş’cum le-or mâncat ei, că or răvăşit la frişcă di ceea prin toată camera, zici că or zghihuit mâncând. Dracu’ le mai spală, că aşa or mâncat, aşa le-or lăsat. Da’ măcar s-or ghiftuit ş-or mâncat bini, s-or simţit bine. Băietu’ o condus-o până acasă, de cu seară, de ţ-era mai mare dragu să-i priveşti aşa împreună. Cum se ţineau ei de mână, maică, mai că îmi amintesc şi eu de cum m-o luat Gheorghe al meu. Ăilei, ce tineret maică. Atunci era bine, erau flori, era primăvară, erau oamenii cumsecade, băieţii făceau curte, fetili ne simţeam bine şi eram frumoase toate, maică. Acu’ cu toate jbaiţurile estea de se dau ele pe faţă şi belciuge şi smarfoane, ci să mai zici! Şi velintainsu ista, numa pornoşaguri se scot pe piaţă, maică. Mai ieri mă duceam şi io la magazin şi văd io chiloţ comestibili. Păi cum, maică, să hie grozăvia asta? S-o stricat lumea, bre, aista-i… Când or da greu’ în noi, ci facem, mâncăm şî chiloţ’? Da’ mai dă-li nabii’n Doamne iartă-mă de pocinoage!

Offf…

Da’ ia zi, maică, nu vrei nişte salată di biof?”

În care, obişnuit, povestesc despre ploaie…

Neintenţionat, nu-i aşa că pe o vreme ca asta merge o răcorire într-o fântână arteziană?

Revenisem după o pauză de vreo 5 ani la bunici. Tot aşa, în vacanţa de vară, pentru că în mod normal celelalte vacanţe nu-mi ajungeau nici pe-o măsea atunci când era vorba să-mi vizitez bunicii. Aveam de alergat o grămadă de dealuri, de pierdut într-o grămadă de păduri, de julit genunchii într-o mulţime de răgălii şi de prins o stivă de lighioaie, aşa că nu puteam să le am pe toate bifate doar în vacanţa de iarnă sau de primăvară, care erau atât de mici cât doi sâmburi într-o păstaie lungă. E ca şi când ţi s-ar da o ciorbă de găină şi tu ai mânca numai zeama, aşa de complet e. Nu e de ajuns să fii în satul ăla din Vrancea, Feldioara se numeşte şi aşa să-i rămâie numele (te voi lua odată acolo, să vezi ce frumos e), şi să ceri să ţi se dea mai puţin, merită toate lucrurile pe care le găseşti acolo, iar asta îţi va ocupa tot timpul. Mai ales pentru că în cazul meu era vorba despre copilărie, iar zghihuirea de copil ce eram eu atunci cerea să se vitaminizeze numai cu troncănituri prin ogradă. Poate că mi-era dor de ascunzişul prin vie cu ceilalţi veri ai mei descreiaraţi ca şi mine, poate mi-era dor să ajut, cu o nesăbuită lene, la prăşitul de porumb, de dimineaţă până seară, să mă bat sau să ling sare dimpreună cu iezii cei bicisnici sau să sar ca apucatul într-o gârlă de 15 cm adâncime pe vreme de secetă…

Da, câteodată era acolo o secetă de să-ţi pierzi cuţitul, ceea ce poate fi anormal, absurd, toate cele, dar ia să fi încercat să bagi un cuţit în crăpăturile alea de pământ ce se măreau pe zi ce trece, şi mai ales să-i fi dat drumul, ajungea fix la ăia de sub pământ şi pe ăia chiar nu prea ai chef să-i rogi să ţi-l dea înapoi… Poate e de vină aşezarea, satul Feldioara e dispus cumva într-un castron format de dealuri oriunde vezi cu ohii, iar câteodată singura apă care apărea era cea de dimineaţă de pe florile mari şi colorate de prin grădina bunicii. Asta la un preţ de câteva săptămâni, iar aşa ceva se oglindea clar pe faţa oricărui locuitor, şi mai ales pe faţa bunicilor mei, pe care-i auzeam mereu bodogănind vremea, dorind s-o stăpânească doar aşa cum voiau ei.

Asta nu înseamnă că nu ploua, Feldioara nu-i mai departe de Moldova cum nu sunt eu din Drumul Taberei mai departe de centru. Erau ele zile de secetă şi căldură mare, dar şi când îi turna, atunci se descărcau toate frustrările cerului pe sat. Iar când ploua, parcă îmbrăţişa Pământul, aşa de frumos era. Să fi văzut din depărtare cum dealurile sunt acoperite, ca de nişte armate de ape, venind spre tine cu o putere de vifor şi cu o gingăşie de ceaţă… Şi să fi văzut cum fulgera pe dealuri atunci când te uitai de pe prispa casei înspre Pietriş şi Covrag, nu-ţi mai pasă de nici un joc de artificii. Iar tunetele de după călăreau cu căruţele lor pline de butoaie de vin minute întregi, unul după altul, şi chiar că nu erau înregistrate, aşa cum îţi închipui tu acum.

Ploi de vară. Aşa le prindeam, şi din cauza asta îmi plac la nebunie. De la norii ăia care se iţesc viclean de după satele din vârfuri de deal, negricioase ca nişte ţigănci ce-ţi ghicesc viitorul într-o ceaşcă de pajişti, apoi din ce în ce mai mari, ca nişte ursoaice albe în vârf, cu ochii sticlind câte o rază, ca un ochi de Dumnezeu înspre un punct fix de pe vreun petec de pădure, apoi acoperind totul într-o linişte vântoasă, în care totul e neliniştit, iar păsările mai-mai să se ascundă într-o singură pană din coadă. Nu vrei nici să calci prin praf că dărâmi tot sistemul, iar dacă faci asta, pregăteşte-te ca norii să se supere pe tine.

Am prins 3. 2 în timp ce fugeam cu bunicii din calea lor, pe înserat, către casă, iar una atunci când nu prinsesem nici un peşte în undiţă şi competitiv cum îs, jinduiam la punga de mulţi peşti a prietenului cu care mă sfătuiam pe gârlă. Numai unul să fi prins în timp util şi astfel nu ajungeam fleaşcă şi murat acasă, cu nailonul de la undiţă încurcat în toate buzunarele şi pe după gât, ba şi un ac înfipt într-o parte din spate despre care nu pot să zic acum. De celelalte două îmi aduc cel mai bine aminte, că doar au măturat ploile cu tot familionul, mai ales pe drum naţional, pentru că pe acolo o luam când ne întorceam de la sapă. Tot aşa, o iţire vicleană, apoi încojuraţi din toate părţile, şi când ne era lumea mai dragă, crezând că am scăpat de răpăielile asurzitoare ce se apropiau de noi, ascunzându-ne la umbra vreunui plop înalt, atunci ne lua de spate în sus şi ne mai şi ajuta, mămos, de la spate, cu câte o mătură luminoasă de fulgere şi tunete de cred că mi-au rămas vreo 5 vieţi de pisică pe-acolo. Toate culminate cu o frică grabnică, ce muşca din mine de fiecare dată când mă uitam: bunicul împingea pe asfalt, de lângă mine, un căruţ plin cu saci de buruiană pentru orătăniile de-acasă, iar căruţul ăla nu era tocmai din lemn, ba chiar şi mânerul nu era acoperit cu cauciuc sau orice alt izolant. Aşa, la fierul gol, resemnat că ne plouă, pentru că la un moment dat ne plictiseam de atâta fugă şi mergeam, mulţumiţi ca nişte curci, prin năprasnica furtună.

Să mergi prin ploaie nu e atât de frumos, dar nici trist nu e, atunci când te complaci. Pentru că pe furtună, lucrurile decurg în felul următor: prima dată te sperii (la naiba, o să mă prindă, dar chiar dacă o să mă prindă şi o să mă ude, sigur e şi un al doilea stadiu), apoi te înspăimânţi, mai ales dacă fulgeră pe lângă tine şi-ţi face şi discotecă de tunete. Apoi, cuprins de răceala apei care se scurge prin haine, prin păturile şi sacii cu care mă acoperea bunica, doar doar nu m-oi uda de tot (?!), te relaxezi ca-n timpul unei mângâieri drăgăstoase. Ba chiar te şi gâdilă. Natura te-a îmbrăţişat şi te-a subjugat de tot, iar plăcerea asta masochistă, combinată cu frică şi tremurături de frig nu ştiu cum se numeşte, dar sigur e acolo.

Ajunşi acasă, răciţi, înmuiaţi ca vai de noi şi energici ca un lemn, atingeam de fapt raiul de un picior. Nu mai conta nimic, putea să toarne în voie, să hrănească pământul şi păpuşoiul, fasolile, pătlăgelele şi regina nopţii de pe uliţă, noi eram fericiţi, zglobii ca nişte cartoafe în apă fiartă până la genunchi, cu perne în jurul capului şi prosoape drept haine, să ne ia din udeală. Ba şi o ţuică de prună lângă, ca la cel mai elegant spa. Ştiam că poveştile astea or să rămână pentru viitor, pentru că nu uiţi ceea ce ţi se dă pe gratis, mai ales la aşa valoare.

Lucrurile luau o întorsătură şi mai veselă atunci când fix de ajungeam acasă se oprea brusc şi furtuna, burând în cotinuare cu ceva rece şi apoi se oprea şi duşuiala aia, luând ce-i al Cezarului şi lăsându-ne cu un zâmbet molcom pe faţă, gândindu-ne, cu gura până la urechi, că bostănăria aia din drum, cu acoperiş, nu arăta tocmai rău pe o vreme ca asta. Dar noi să fim sănătoşi, pentru că imediat după o ploaie ca asta m-a apucat şi oreionul. Şi cam vreo 2 luni m-a ţinut.

Dar despre lucrul ăsta, probabil mai încolo…

Dacă aş avea un robot…

De când suntem noi, suntem obişnuiţi să avem ajutoare. Fie că am inventat roata, parul, sabia cu zurgălăi, storcătorul de fructe, raftul pe care stă borcanul de dulceaţă de la bunica şi tocătorul de carne electric, avem nevoie de un ajutor în şi pe lângă casă. Că sunt mici sau mari, înalte sau curbate, moi, nu contează, viaţa e mai grea fără ele. Dacă i-ai fi dat unui om din preistorie un storcător de fructe şi l-ai fi învăţat despre ce e vorba, sigur l-ar fi utilizat la ceva. Chiar şi să stoarcă fructe.

Acum avem gadget-uri, aşa se numesc, şi ele ne umplu fiecare zi cu soare şi cu informaţii şi lucruri noi, ba chiar ne ajută să concepem alte şi alte gadget-uri, mai bune şi mai folositoare. În viitor vom avea roboţi. Aşa, pe după chipul şi asemănarea noastră, pentru că după chipul şi asemănarea altor fiinţe din Univers mai frumoase şi mai expresive ca noi  încă nu am găsit. La început timid, nişte chestii mecanice, care mişcă un obiect de colo-colo, apoi ceva mai complicat, care ştie să latre sau să spună “Te iubesc!” (iubim să ni se spună “te iubesc!” şi alte lucruri care să ne crească personalitatea de dimineaţă). După, învăţăm să-i învăţăm pe roboţi să danseze cu noi, să alerge prin parc, să ne plimbe câinele sau pisica, şi mai ales să facă multă curăţenie prin casă. Nu vei mai veni de la muncă şi vei trece buricul degetului pe o suprafaţă de lemn pentru a controla dacă are praf sau nu. Sigur nu va avea, pentru că RoboTică-92 sigur l-a făcut lună pe apartament, de zici că-i al lui. Tu vii, deschizi televizorul sau laptop-ul sau Dumnezeu mai ştie ce se mai inventează de să-ţi transmită media (probabil un alt robot care ştie să facă numai asta), te trânteşti ca namila-n pat şi-i ceri şi-o cola. Ai avut o zi grea la muncă, controlând toţi roboţii ăia micii care mişcau obiecte de colo-colo şi le tăiau mărunt. Apoi RoboTică-92 îţi pune sarmalele-n faţă. Perfect rulate, de zici că le-a făcut o bunicuţă cu centura neagră la sarmale. Cu atâta carne câtă ai cerut, cu atâta orez şi alte mirodenii încât să nu-ţi iasă pe ochi. În foi de viţă, pe care le-a cules cu mâna lui din sera pe care singur a cultivat-o şi tu te-ai uitat ca la televizor şi le-ai spus prietenilor “Ia uite ce-am făcut!”.

Presupun că media ne educă, avem informaţii peste informaţii pentru a le lua, diseca şi controla, ca apoi să ne facem de cap cu viaţa noastră. Suntem atât de deştepţi încât avem şi abilitatea de a ne plictisi de cât de deştepţi suntem. Iar robotul, viitorul robot cu legile lui nescrise, sigur le va intui şi va băga la microprocesor. Aşa, ca un psiholog din serialul ăla de pe HBO. Şi va lua deciziile corecte. Şi pentru că noi nu avem răbdare, putem să spunem că atunci când ne supără (din te miri ce alte greşeli umane de producţie) “Eu te-am facut, eu te shut-down!”.

De ce văd eu robotul ca o fiinţă ce ar putea avea discernământ? Pentru că nu e din cauza filmelor, ci pentru că asta e concluzia, aşa mă duce capul. Îl facem, îl avem, ne ajută egoismul. Ne rătăceşte. Dacă s-ar face roboţi pe care să-i primim gratis ca pe Facebook, sigur uităm de noi şi de sentimentele noastre. O să zicem că “Robots are for porn” şi că lumea nu mai e atât de frumoasă precum era înainte. Ei au senzori de pericol şi umbrele de ploaie, spală vase şi ne fac mâncare, joacă şah şi ştiu răspunsuri din toată Wikipedia. Şi dacă ar avea un suflet… sigur şi atunci ar avea dreptate.

Tu ce-ai face dacă ai avea un robot?

A, şi nu uita să te uiţi la filmuleţul ăsta:

Sursa: Ruairi Robinson

Grasa, mama, si sandvisurile ardelenesti.

Intr-o zi calduroasa de primavara (asa incepe orice compunere) am zarit pe o minunata strada, parfumata de flori albe de mar, o fata care lacrima de fericire, sorbind dintr-o shaorma.

Si mi-am adus aminte ca eu sunt foarte pofticios. Sau chiar foarte, avand in vedere ca ma uitam hulpav cum acea shaorma se pierdea definitiv, intre dintii alb-imaculat-aproape galbeni. Drept pentru care mi-am readus aminte ca mama, fiind intr-o vreme insarcinata cu mine, a cunoscut o doamna, nu pot sa-i zic altfel decat grasa, la metrou. Care manca dintr-un mare sandvis. Din ala tot atat de gras, cu painea taiata pe jumatate, umpluta cu sunca, salata, probabil si putintele feliute de ridiche (un fetis de-al meu) , probabil si cu alte bunatati. Si fiind insarcinata, na… A cerut voie pentru o imbucatura.

Desigur, pe vremea lui Ceasca, gestul de a darui nu a fost acelasi cu rezolvarea temei “primesti insutit”. Si nici acum nu e, dar parca am vazut si oameni mai darnici cateodata. Se gandesc la sufletul omului mai nou, incep sa creada in “112″ mai mult… Si de aici vine si concluzia ca atunci, in acel moment de care povestesc,  doamna aceea grasa si-a aratat profilul inspre mama, ingurgitand cu pofta din acelasi sandvis. Care la fel cu shaorma, scadea, repede si infulecat. De neiertat, as putea spune, intr-un loc public cum e metroul. Iar mama, fiind foarte sensibila si respectiv insarcinata, repet pofticioasa,  iar eu dovenind genetic in timpul unor filme sau nu numai, acest lucru, a inceput sa planga amar. Aceeasi doamna, adica grasa, ramanand neclintita. Cu vreo douazeci de ochi staruitori si dusmanosi asupra ei.

Nu stiu de ce nu mai vreau sa continui acest text, decat cu incheierea (ca in orice compunere). Mi-am adus aminte de ceva, am povestit, iar faptul ca domnisoara pe care am vazut-o cu shaorma nu mi se pare haioasa deloc, ma face sa adaug: Mama, cum a iesit de la metrou, plangand, l-a prins de gat (figurat) pe primul vanzator de sandvisuri si s-a ascuns intr-un parculet, de ochii lumii. Mancand cu pofta si plangand sughitat.

Priceless.