Sinucigasul (Malaele style)

ce vrea sa zica poetu’

Pur si simplu am uitat de cand am scris ultima data pe blogul asta. Poate ca trebuia sa mi se induca starea asta de mahmureala “de dupa o bere” (aseara am fost la un concert Byron care a sunat excelent); poate ca trebuia sa fie o zi din aia de munca in care printre pauze putine si mici sa inscriptionez putin cate putin pe interpanza vreun cuvant, o propozitie, vreo fraza sau doua, ce-mi trec prin cap. Pe urma iar si iar pana se face vreun text din ala (in)coerent.

Cert e ca acuma eu scriu. Si pe moment ce scriu, imi trec prin minte atatea idei incat mi-e foarte usor sa le trec pe toate pe foaie, dar foarte greu sa le exprim in asa fel incat sa sune atragator.

Poate ca despre asta este vorba atunci cand scrii bloguri. Sa scrii si sa devii un magnet de pareri. Daca nu iti iese cu frumosul, atunci incearca in alt fel, cu uratul. Magnetizarea asta sa atraga si puncte pro, si contra. Sa faci pamflete e foarte usor, ne-am nascut si am crescut cu acest lucru in sange. Totodata si cu subtilitatile care ating muuult mai rau decat sinceritatea, spusa direct, pe fata.

Eh… Dar de ce sa ne invartim dupa deget? Sau degete? Sau toata mana?

Mie imi place sa scriu pentru ca imi doresc sa fiu citit. Altfel, daca nu as vrea sa fiu citit,  dar totusi mi-ar fi placut sa scriu, probabil as fi inceput un caiet A4 si l-as fi terminat. Pe urma altul si altul, ca la varsta de 15 ani cand am pornit o asa ceva si imi iesise jumatate de nuvela cu o poveste legata de piese de sah. Asa, umanizate, descrise intr-un hal prea descriptiv incat fiecare cuta avea o caracteristica psihologica. Dar m-am lasat, ca adormeam, si ma gandeam ca si cine ar fi citit respectiva nuvela ar fi adormit la randul lui. Aveam nenumarate Almanahe de sah pe care le citeam inainte sa adorm, si mai toate erau pline de povesti din astea. Asa ca de ce inca una?

Probabil ca asta ma face sa ies putin din tiparele scrisului plictisitor. Sa-mi pun ochii in gand si priceperea in maini si sa tastez in asa fel incat tot ce iese ca produs final sa fie indragit de cititor. Sa vina la mine si sa-mi spuna: “Ba baiatule, ce frumos scrii… ca un curcubeu asa, si stii si tu ca astea, curcubeele, sunt cam rare in momentul de fata”.

Ce sa mai spun… M-am luat cu scrisul…

Iar daca m-am luat eu cu scrisul si voi nu prea va faceti preferinta in a citi, am o singura dorinta totusi pentru ziua de maine:

Stingeti lumina! Macar o jumatate de ora, daca nu mai mult.

made by little black dress .

Sau scoateti calculatorul asta din priza, daca nu va place.

Adica da

Bun, deci poza din postul de dinainte nu are cum sa fie facuta cu “rahatu’ ala mic!” (citez oaie, am incheiat citatul). E facuta cu ceva ce mi-am dorit de foarte mult timp si pana nu demult statea in stadiul de “si, te-ai culcat? stai ca vin si eu acusi, sa incepi sa visezi un aparat misto!”

Se numeste “Rebel XTI la ei, la noi la europeni cica numai Canon 400D” (citez Tranda , inchei citatul). Eu ii zic “copil rebel” ca sa le ademeneasca pe toate.

Si e foarte tare de tot. As striga sa mi se dumice toti rarunchii, cu toate ca tot doi am, ca mai toata lumea. Sunt bucuros, imi sta bine pe gat, si multumesc oamenilor ce au fost cu mine si impreuna si m-au indrumat pe calea cea mai buna.

A, si F64.ro ruleaza cu tot cu sediul magazinului lor. Multumesc.

Sa ma mai bucur?

dupa (a doua parte)

Da, acolo e mana mea, acolo sunt degetele mele, am atentat la nisipurile ei. Probabil ieri, alaltaieri, cu trei zile inainte sau e un lucru spus in general: “Acolo sunt mainile mele si imi plac nisipurile ei”.

O mare, doua mari, o ceane, doua cene. In asa fel incat sa nu fie deloc aproape, ci la o departare de s-o luam in considerare cu trenul. Bucuresti Obor - Mangalia. Atat cat as intinde un fel de dorinta catre parfumul ala sarat, si la fix aceeasi distanta, sa simt cum varful degetului mare, prin varful bocancului din picior (mai ales pe vremea de acum trei zile), sa fie exact in acelasi moment, inghetat de apele ei.

Mi-a suras, i-am zambit. I-am mangaiat cu unghiile cioburile de scoici sfaramate, i-am adunat pietrele pretioase si mi-am sarutat iubita in preajma ei. Ca o mangaiere, atat cat sa ne dam seama amandoi ca ne simtim. De frica, probabil, nu m-am descaltat, si i-am batatorit fiecare dorinta de a ne revedea si la vara, si mai incoace de vara, oarecum vrea ea. Pentru ca ne-a primit cu drag, si cu drag am revazut-o. Amandoi.

Si ne-a placut. Atat de mult, incat i-am spus la plecare ca voi spune si altora ceea ce a spus ea despre noi in cele patru zari. “Oamenii sunt marea mea”.

Pentru un gust bun, pentru un parfum de zile, pentru un grup de prieteni, strigate, chiuieli si dansuri in praful iscat de nisip, explozia asta de fericire m-a facut sa cred. In ce? Probabil, latitudinea si longitudinea fiecaruia ar trebui inteleasa tot in punctul geografic unde e marea. Acolo sunt elemente si abilitati care te fac sa crezi.

Multumesc, si o zi mai buna tuturor.

Ambitie?

Batranicios, intr-un spital: “Ai dreacu doctori, mi-au zis ca mai e o perioada scurta si mor! Or trecut doi ani, si nah, n-am murit. M-am abtinut!“