Noi suntem cerul si cerul este noi

Si pentru ca totul sa fie frumos, stau si ma gandesc. Asa… la ce-a trecut.

Si mai ca-mi vine sa mai traiesc de vreo suta de ori aceleasi intamplari. Nu sa le repar, nu sa le schimb, sa le am asa, nemarginit, infinit, repetat, calculat, trait, patabim, patabum, etcetera. Si iarasi de la capat.

Pentru ca esti frumoasa, cuminte, atat de cuminte ca-ti sta minunat cand esti zvapaiata sau nervoasa.  Sau chiar ganditoare la ale tale acolo.

Si pentru ca pupaturile spun multe, de felurite feluri si chiar copilaresti, eu te sarut pana si in scris. Asa, intr-o joaca de degete prin par, printre degetele tale, printre maini si prin priviri. Tot ale noastre.

Si daca spuneam aseara ca “Sa dea Doamne-Doamne sa ne mai suportam un an, doi, trei, patru, puncte-puncte, enplusunu…”, apai, sa stii ca e din inima. Cum din suflet a fost si 8 aprilie de anul trecut.

La multi ani noua, asa, de inceput, si sa mai dea Doamne-Doamne sa-l contrazicem pe talambul ala din Laptarie cu piesa lui de 3 ani de zile.

Multumesc…

Sihastru (pelerinaj pe de alta parte)

Bun. Avem satul Feldioara, avem oameni in el, avem strada principala pe care ne jucam prinselea cu masinile, avem pisici, caini, porci, oi, capre si alte lighioane (printre care si cai, vite). Oamenii sunt credinciosi, animalele mananca mult, bine sanatos, masinile trec. Toamna frunzele cad, iarna in padure sunt toporasi.

Ne mai lipsea, in vremuri de demult (adica atunci cand eram eu mic), o biserica. Acum este, atunci popa venea din casa in casa, sau in casa primaritei, sa faca slujbe, sa impartaseasca, sa spovedeasca (el: “ai mintit?”; eu: “cateodata…” fiind dialogul cel mai fain in fiecare an). Sau daca nu venea popa, se ducea lumea la Manastire. Cu M mare, pentru ca…

…

Tin minte ca a fost o adevarata lupta psihologica pana ca bunica sa ma ia cu ea la Manastire. Era drum lung, eu eram mic, tocmai scapasem de ditamai boala, in care am zacut vreo doua luni la pat, era Sfanta Marie si eu chiar voiam acolo. De inchinat stiam sa ma inchin, de stiut pe de rost “Inger, ingerasul meu”, “Tatal nostru” si putin din”Crez”, stiam, eram admis. Nu prea ma dumiream eu ce-s alea matanii, dar aveam sa aflu la locul cu pricina.

Toate ca toate, pana la urma am reusit sa invoc puterile convingerii si iata-ma-s la drum, printre ceilalti pui de lele, cu care ne harjoneam pana oboseam, faceam popas de furat pere, asteptam fetele si femeile (se cunosteau din departare dupa baticele din cap, asa ca nu ne puteam pierde), aruncam cu ghinde unul dupa altul, ne bateam, aruncam pietre in fantani si cam atat. Tot ce se face atunci cand mergi la Manastire. Te simti copil adica. Ca nu erau de acord baticele satului cu asta, nu era problema noastra decat atunci cand se incheia cu joarde pe spinare.

Si eram asa: eu, Silica Vasilica al Maricicai de peste doua case, Bogdan Nebunu’, Ionica al lui Tintuitu’ si inca unu mic, Chirica (probabil ala mic al lui Creanga). Trebuia sa ne pazeasca Nea Marin, dar el avea de ascuns momentele cand tragea la masea, de nevasta-sa. Dintr-o sticluta de-aia polara sau cum s-o fi numind.

Plini de ghinde, faceam cazemate dupa copaci si aruncam eroic in ceilalti, pana cel mai mic incepea sa planga si noi il tineam cu frumosul, sa nu auda “baticele”. Plini de avant, luam perii din satul Mustacioasa la catarat si nu ne intorceam de-acolo decat inarmati cu: “doua pere in fiecare mana, o para in gura si cu ochii dupa altele”. La fel de plini de avant, scuturam frunze in fantani sau lasam galeata sa faca zgomote ciudate, cazand in fantana. Mirosind a tei, ne urcam si ne aruncam in gramezile alea de frunze si crengi subtiri de unde alti sateni au cules florile, pentru ceai. Si cam atat.

Cam atat, pentru ca dupa 7-8 ore de asa ceva, nu-ti mai trebuiau altele, si ajungeai sa dormi din picioare, mergand agale. Ne ajungeau baticele, radeau de noi, mergeam inainte, ce sa facem?

La Manastire, cascat gura. Un asezamant de-ti venea mai mare dragul, cu verdeturi si flori peste tot locul, miros de busuioc in orice maicuta care trecea pe langa noi, pana si cateii si pisicile tot a busuioc miroseau. Era mai mare minunea de odihna sufleteasca atunci cand adormeai. Ceea ce am si facut, in camera aia mare, amenajata pentru baieti. Pentru ca trebuia sa stam pana a doua zi de dimineata, la slujba de Sfanta Marie.

Adormit, e putin spus. Imediat dupa utrenie, unde au fost numai femeile, ca noi eram prea obositi, am inceput sa ne zvarcolim prin pat. Eu cu Bogdan ne impingeam pana ne zgariam pe ochi, Nea Marin era in culmea fericirii ca a scapat o noapte intreaga de nevasta-sa, Silica incepuse sa manance niste biscuiti dela maica-sa. Ii crantanea el acolo pana l-am facut firimituri. Si pe el si pe frati-su Chirica. Apoi, scapand de galagie, am inceput sa zicem bancuri si sa radem cu gura pana la tavan. Am baut apa, si ne-am culcat la loc.

De dimineata, slujba unde trebuia sa fim si noi. Fiecare om trebuia sa pupe toate icoanele, pe rand, si apoi sa faca matanii in fata bibliei si sa pupe coperta. Sau crucea de pe ea.

Batranelele, adevarate profesioniste in ale bisericii, faceau asemenea lucru cu gratie si pietate, de-ti venea mila. Barbatii, la fel, dar ceva mai retinuti in gesturi.

Bogdan, hodoronc-tronc, la Silica se auzea pupatura, Chirica incepuse sa urle atunci cand a ajuns la Sfanta Cruce, Ionica a lui Tintuitu’ era dupa mine. Eu…

Eu ma uitasem atent la ce facusera bunicutele. La toate. Stiam pana la ultimul gest. Si rosu ca un rac, aproape in transa de frica ce mi-era, incep!

…

Si puteam sa mancam. Eram impartasiti, am mintit cu totii ca nu am pus pic de apa in gura inainte de imparrasanie (de frica de bataie, ca altfel daca era porunca de Sus, o lasam asa), asa ca mai trebuia sa ne mai fie o foame grozava. Bunica desfacu un borcan cu gem de prune, pe care-l puse pe masa aia mare din gradina Manastirii. Cu un pachetoi de unt si cateva felioaie de paine, micul dejun era gata.

Frumos, sanatos, mancacios. Asta eram eu, slab ca o scobitoare, capul cat un butoi. Cret. Cu ochelari la ochi, sa vad lumea mai bine.

“O sa fie un om bun si credincios, baietu’ aista. Asa frumooos s-o inchinaaat!”. Femeia asta era Catinca, de l-a lasat peste cativa ani pe Nea Marin, pentru ca zice-se ca se uita dupa alte femei. Iar Nea Marin atata i-o trebuit, ca si-a inecat fericirea in alte sute de sticle de rachiu, pe care acum nu mai avea cum si de ce sa le mai ascunda.

Pasamite (un alt cuvant care-mi aduce aminte de Mark Twain, chiar daca a fost scris de-un traducator) si bunica vazuse ca atunci cand pupam icoanele sau momentul apogeic al meu facand matanii cu tot trupul pana la pamant, de vreo 10 ori, maicutele alea isi cam dadeau coate. Acum nu stiu daca intr-un mod laudabil, sau se hlizeau. Imi place prima explicatie, si cu asta am ramas de atunci. Si asa era de fericita ca vazuse chestia asta, incat m-a cocolosit tot drumul inapoi. Iar eu, trist ca numai aruncam ghinde…

In fine, alintat am fost de mic. Si asta a crescut coarnele din capul meu. Treaba e… alintat eram pentru ca stiam sa ma inchin si sa fac matanii? Drac eram atunci cand se meritau joarde pe spinare. De ce nu eram alintat atunci? Tot la fel de credincios eram…

Aparente insa intotdeauna exista. Dar inveti ceva si din aparentele alea, pana la urma. Binili invinge intotdeauna, si iatama-s. Nu-s usa de biserica, am capul ceva mai mic… atunci cand ma tund, dar nici pe copii nu i-as invata sa-si taie degetele de dragul lui Al de Sus, pentru ca asa se cere si daca nu faci asa, nu te mai respecta nici rudele. Sa-si traiasca ei credinta in Dumnezeu cum or sti ei mai bine. Si sa le fie bine. Asta intotdeauna se cere.

7 nunti, 3 inmormantari si un botez

La tara aveam asa:

1. Sat

2. Vecini

3. Bodega

4. Cantareti (din voce, acordeon, si saxofonist)

5. Bocitoare

Toate unite intr-o zi de sarbatoare (cu o singura exceptie), se numea ca erau nunti, botezuri, inmormantari, cu deosebirile ca la nunta aveam doi vecini imbracati monocolor, la botez inca un vecin in plus, iar la inmormantari erau toti vecinii, dar nu veneau cantaretii. Ramanea bocitoarea. Care pe un drum international spre un vecin in minus, urla de-ti luai campii cu tot cu ultrasunete si magnete si toate cele. Plus bani pe jos pe care noi copiii ii adunam cu grija si ne bateam pe ei cu folos. Gume Turbo si “Actsion Mean”.

La nunta se ridica praful, la botezuri la fel. La inmormantari se punea praful in groapa. Mi se pare ceva logic. Praf suntem, in colb ne ducem. Toata lumea se inchina, la toate cele trei activitati satesti, ca e cucernica si credincioasa.

La toate trei activitatile se barfeste. Acum probabil se vorbeste despre motociclete si cine-a mai venit din Italia, de la “negru”, cu cate un Ferrari rosu si-o undita de gagici. Atunci cand eram eu mic se vorbea despre Aurora si varu meu Costel si cat de frumosi erau impreuna, despre buruiana lasata de “neghiobu’ si nimiernicu’ de Tarzaman” pe mormantul nevesti-sii, ca “nici o grija-n vieata n-are, dihania!” sau despre hainutele venite de la Bucuresti pentru noul Chirica.

La toate trei activitatile lumea se gateste cu hainele de duminica. Vazuti de sus, toti sunt niste pietricele colorate. De doua ori vesele si harnice, venind din toate partile satului cu cate vreo pomana si odata incete si triste cu cate vreo bucata de coliva in maini. Mie intotdeauna imi dadeau partea cu visina (n-am mancat niciodata cu cireasa, daca stau bine sa ma gandesc)…

Si normal, pamant. Pentru ca la tara suntem si un subiect e intotdeauna fara noima daca nu e cu pamant. Bucata de 30 de hectare a lui bunicu’, invidia pentru cei 10 ari ai lui bunica, mostenita de la mama ei si umpluta cu vita de vie din care iese cel mai bun vin. Si multe alte cultivari si cultivarele.

Si cam atat. Eu eram un copil care le vedea pe toate si le insira acum aici. 7 nunti, 3 inmormantari si un botez la activ. Mai multe decat verii mei, pentru ca eu am stat mai mult la tara decat ei. Asta fiind intrecere si experienta. Probabil m-au batut, de cand n-am mai fost la tara, dar nu ma intereseaza.

Hramurile si Sanzienele, unde veneau 10 Prajini si dealul ala mare, Vlamnic, din fata casei arata ca un mare nor de praf, nu se pun. Acolo era chiar tot satu’, si inviau pana si mortii de miros de apa de colonie, ghete facute cu crema de ghete de-aia buna, buze de fete, smiorcait de copii si mazarichi de oaie pe sosea.

Bogdan Nebunu’

Toata lumea ii zicea asa, cand il vedeau sau se pomenea despre el. Nu stia nimeni de ce, daca intrebai. Probabil era cineva care, cand s-a nascut Bogdan, prin tufisurile alea de langa moara sau pe unde s-o fi nascut, ca de spital n-a auzit nimeni sa se fi adus de-acolo, a zis: “Ma-sa e saraca si nebuna! Gata, asta-i Bogdan Nebunu’!”. Asa a fost botezat, probabil asa isi va schimba si numele de familie.

Hranit de mai toti din sat, de cand era mic a fost un rasfatat al naturii. Plin de praf sau glod pe ochi, maini si picioare, mamaliga printre dinti si faina prin par, era copilul pamantului si al tuturor de il locuiesc, nu al lui tanti Maria, ticnita satului, de care toti fugeau zicand ca e vrajitoare si ca te blesteama zicandu-ti Tatal Nostru pe de-andoaselea. Un fel de Huckleberry Finn al Feldioarei, pe care il luau in grija si-l puneau de mic sa care cate-o galetusa cu apa, cate-un sac de papusoi si alte asemenea. Ii dadeau bani si el isi lua gume de mestecat cu “Actsion Mean” sau pistoale cu apa pentru la vara, sa ude fetele. Il lasau sa doarma la ei in casa sau pe prispa, ii puneau paturi sa se incalzeasca si-l lasau sa faca baie in vanele lor. Dar tot Bogdan Nebunu’ ii ziceau si tot isi primea bataie cand fura vreun castravete din gradina sau vreun mar din livada de peri (da, ciudat, nu? dar e adevarat).

Cu el m-am cunoscut cred ca la cinci ani dupa ce s-a nascut. Sau sase. Eram cu un an mai mare ca el sau cu doi, dupa logica. Iar faptul ca era mai liber decat mine si eu primeam bataie pentru aceleasi fapte pe care si el le facea prin sat - de ordinul poznelor, desigur, ca eu si harnicia nu prea ne intelegeam deloc la bani - nu mi-a placut, asa ca de fiecare data cand scapam de ochii bunicii, luam pe cel Bogdan Nebunu’ si ne balaceam in garla sau prin santuri, furam multe pastai de mazare din gradina aia mare a Gostat-ului si alte asemenea grozavenii, dupa care ne asezam sub vreo salcie… la malul garlii si mancam ce-am furat. De obicei mere din livada aia de peri.

Era o zvarluga de om cand era mic. Insa cu un cap atat de mare incat credeam ca se impedica numai cand si-l ridica de unde l-a culcat noaptea. Cu nas carn, ochi sticlosi si negri, mereu cu o scanteie in ei, semn ca se gandeste la vreo stricaciune, maini aspre si tari, de la atata carat galeti sau saci de calti si atata tarana prin care si-a purtat toata fiinta; nu mirosea decat a miros de tara si a drum de colb, din aceeasi zona, pufnea din nari ca un cal naravas cand era nervos, avea un pumn cu care spargea lemne atunci cand te bateai cu el. Si multe alte trasaturi de vagabond, pe care satenii le luau in ris si le tineau minte pentru nepotii care veneau de la oras “sa nu faci ca asta, ca te mananc si io si ai tai di la oras, bre”.

Scaldat aveam, de furat aveam ce sa furam, de batut cu alti copii din sat asemenea, harjoneala pana luam eu bataie de la bunica… berechet, pana lua el bataie de la bunica-mea… pauza. Da, eram suparat pe treaba asta, ma si bateam cu el pe acelasi subiect, atunci cand nu aveam ce discuta. Ne impacam apoi si ne duceam iara prin garla sa punem barcute prin apa la intrecere. Si ne certam si ne bateam ca doi copii de lele.

Toate ca toate, dar amandoi am avut o copilarie plina de intamplari. Unele de povestit la altii, in altele ma faceam eu de ris si nu va zic nimic, altele plicticoase si multe altele la fel de copilaresti. Odata am fugit trei sate si ne-am intors acasa, doar pentru faptul ca voiam sa stim care-i cel mai rezistent. N-a prea castigat nici unul dintre noi, ca am ajuns in acelasi timp si cu aceleasi forte acasa. Dupa care am adormit amandoi pana a doua zi dupa-masa, de parca ne daduse unu’ cu un baros in cap la amandoi, sa nu ne mai trezim.

Alta data ne-am facut prastii si urmaream porumbei si vrabii prin sat, sa le macelarim ca pe ele. Si nu prindeam nici una. Ba mai mult, ne luau curcanii lui nea Tarzaman la bataie pe noi. Pentru ca ala avea in ograda niste curci cat viteii.

Alta data era sa ne calce un tractor din care furam lucerna de-aia uscata. Era ditamai remorca din care daca lipsea o mana sau doua de paie, nu se cunostea. Eu pentru caprele bunicilor, Bogdan nu stiu pentru ce, important e ca am scapat exact cand erau rotile alea imense langa picioarele mele. M-a tras Bogdan la timp si eu la fel pe el.

In alt moment am fost cu el si cu cireada de vaci. Se angajase pentru niste bani putini cu inca un baiat sa aiba grija de vitele alea pana seara. Am inceput sa ne luam cu altele, si vacile se uitau la noi. Am terminat cu joaca si am inceput sa alergam dupa vitei. Vacile se uitau la noi. Ne-am tolanit in iarba si unele vaci au inceput sa fuga ca apucatele spre alta cireada. In ultima clipa le-am intors si am rasuflat usurati. Vacile se uitau la noi… din nou…

Acum Bogdan Nebunu’ e prin Italia. Munceste la negru pentru italieni, sa catige multi bani, sa-si umple buzunarele. Probabil va veni cu un Ferrari rosu in sat si se va da la fete. Cu multe manele puse pe categorii si mult tupeu. Acum el va fi Actsion Mean si pistoalele cu apa s-au scos de mult din uz. Copilarii. Maica-sa a murit de mult de inima rea sau inima alba, dar totusi cred eu ca impacata, pentru ca Bogdan a fost singurul ei copil si singura exceptie care-a avut grija de ea.

Si da,  mi-a placut de el cand eram mici. Eram un fel de frati de nazbatii si asta ne ocupa cam tot timpul, altceva n-aveam ce face. Prieten bun.

Discoteica

Aveam doi veri mai mari decat mine si eram fericit:

1. Pentru ca avea cine sa ma apere de aia care voiau sa-mi dea una pe spinare, atunci cand ne luam la harta.

2. Aveam cu cine sa ma bat sau sa ma trag de par atunci cand ne luam la harta.

3. Puteam sa merg nestingherit la “discutiile de pe pod” unde erau multi tineri de varsta lu’ varu’ Costel si vara-mea Coca, unde erau de-astia sarutaciosi si puteam sa-i cronometram si sa radem de ei, unde spargeam seminte de la altii, ne puneam tar’na si pungi in cap si alte asemenea tampenii.

4. Mergeam la pescuit cu Costel si-i pierdeam toate rimele, spalam pisici puricoase cu Coca in garla, portie dubla de zgarieturi.

Dar mai ales si mai ales, pentru ca daca uita bunica-mea de noi, mai ales de mine, ala micu’, puteam merge cu ei in locuri nebanuite. Nebanuite in sensul ca nu aveam voie. Odata am mers la prietena lui Costel, ca ea avea televizor, si-am vazut Romania - Argentina si aruncam unul in altul cu perne atunci cand dadeau ai nostri gol, dupa care am adormit, odata am mers si-am baut tuica, apoi am facut intrecere vreo 3 kilometri pana acasa… si inapoi. Si dupa care, normal, am adormit.

Discoteca, despre asta este vorba in text… de-acum inainte. Nu aveam voie in nici un caz. Nici in ala cand uitau de mine. Acolo erau “baieti si fete mai mari”, acolo se bea, se fumeaza, se bat si pe urma iar beau si fumeaza. Costel si Coca aveau voie, ei se incadrau si aveau si haine mai frumoase. Eu nu. Eram mic si rapanos. Ca un pui de lele. Cu ochelari. Strambi. Care se prindeau cu niste urechelnite de urechi. Sa nu-i pierd cand fug. Chestia e ca-i puteam sparge. In fine, n-aveam voie.

Am asteptat sa fentez bunicii o lunga vreme, foarte lunga si mare vreme, sa pot sa prind momentul in care ei sa fie de acord ca eu sa ma duc la discoteca (mai era si in alt sat, dupa vreo trei dealuri mari si late, se mergea pe jos si erau si vara struguri pe dealurile alea). Am pierdut timpul de pomana. Voiam la discoteca, fructul interzis, cu atata ardoare incat ardea inima in mine. Sa ma zbengui, sa vad fuste scurte si pantaloni mulati pe picioare misto de fete, sa ma zbengui iar, sa gust cate-un deget de lichior sau coniac din ala bun de Vrancea, sa beau bere si sa trag din tigare. Eram mic si rapanos, dar imi placeau fineturile. Si la toate astea bunica le zicea “Discoteica mamii tele az sh maini dimineatz” si tranc! Inchidea usa dupa ea si eu ma culcam, ca un copil cuminte ce eram. Pe bune daca nu siroiau lacrimile de pe mine.

Si anii au trecut, si s-au sfarsit intr-un mod cat mai neasteptat. Pe la 13 ani impliniti, venisem la tara cu ganduri mari. Eram indeajuns de mare si de ‘telectual incat bunica sa isi dea seama despre treaba asta, asa ca m-a lasat in prima seara la “discoteica”. Peste alea trei dealuri, in satul ala mare, care si acum se numeste Tanasoaia.

Sa cada lumea, cu tot cu cer, pe mine. Si a cazut, si m-am simtit ca un pui de gugustiuc intr-un cuibar plin de rime. Asa de impresionat eram, tremura toata carnea pe mine.

Imbracat cu cele mai frumoase haine (un tricou si o pereche de blugi albastri, adidasi misto, de-aia care la tara fac furori), am purces cu verii Coca si Costel, inspre fericire. Ma tineau indeaproape ca pe un bibelou de portelan, ca le facuse bunica-mea capul calendar. De unde…fugeam ca un ied pe toate damburile alea. Era seara, era cald, era voiosie.

Dupa care m-am plictisit si m-am intors acasa, de la jumatea drumului.

Pam pam!

Si dupa cativa ani aveam discoteca langa casa si puteam sa sar gardu’ la manelisti si la 3 Sud-Est. Ceea ce nu am facut. Doar cateodata, daca ma trimiteau bunicii dupa paine. Unde vedeam ce ma asteptam. Fete in fuste scurte, picioare mulate in pantaloni mulati, baieti-de-baieti categoria “taran de taran” si muzica de muzica la casetofoane de casetofoane. Intr-o camera de camera o masa mica de biliard plina de fum de tigara si miros de coniac de coniac si lichior de dama de dama.

Si m-am trezit, mi-am dat o palma si iata ce-am ajuns. Va multumesc, bunicii mei.