dupa (a doua parte)

Da, acolo e mana mea, acolo sunt degetele mele, am atentat la nisipurile ei. Probabil ieri, alaltaieri, cu trei zile inainte sau e un lucru spus in general: “Acolo sunt mainile mele si imi plac nisipurile ei”.

O mare, doua mari, o ceane, doua cene. In asa fel incat sa nu fie deloc aproape, ci la o departare de s-o luam in considerare cu trenul. Bucuresti Obor - Mangalia. Atat cat as intinde un fel de dorinta catre parfumul ala sarat, si la fix aceeasi distanta, sa simt cum varful degetului mare, prin varful bocancului din picior (mai ales pe vremea de acum trei zile), sa fie exact in acelasi moment, inghetat de apele ei.

Mi-a suras, i-am zambit. I-am mangaiat cu unghiile cioburile de scoici sfaramate, i-am adunat pietrele pretioase si mi-am sarutat iubita in preajma ei. Ca o mangaiere, atat cat sa ne dam seama amandoi ca ne simtim. De frica, probabil, nu m-am descaltat, si i-am batatorit fiecare dorinta de a ne revedea si la vara, si mai incoace de vara, oarecum vrea ea. Pentru ca ne-a primit cu drag, si cu drag am revazut-o. Amandoi.

Si ne-a placut. Atat de mult, incat i-am spus la plecare ca voi spune si altora ceea ce a spus ea despre noi in cele patru zari. “Oamenii sunt marea mea”.

Pentru un gust bun, pentru un parfum de zile, pentru un grup de prieteni, strigate, chiuieli si dansuri in praful iscat de nisip, explozia asta de fericire m-a facut sa cred. In ce? Probabil, latitudinea si longitudinea fiecaruia ar trebui inteleasa tot in punctul geografic unde e marea. Acolo sunt elemente si abilitati care te fac sa crezi.

Multumesc, si o zi mai buna tuturor.