ReKoMent

Intr-o zi calduroasa de primavara (asa incepe orice compunere) am zarit pe o minunata strada, parfumata de flori albe de mar, o fata care lacrima de fericire, sorbind dintr-o shaorma.

Si mi-am adus aminte ca eu sunt foarte pofticios. Sau chiar foarte, avand in vedere ca ma uitam hulpav cum acea shaorma se pierdea definitiv, intre dintii alb-imaculat-aproape galbeni. Drept pentru care mi-am readus aminte ca mama, fiind intr-o vreme insarcinata cu mine, a cunoscut o doamna, nu pot sa-i zic altfel decat grasa, la metrou. Care manca dintr-un mare sandvis. Din ala tot atat de gras, cu painea taiata pe jumatate, umpluta cu sunca, salata, probabil si putintele feliute de ridiche (un fetis de-al meu) , probabil si cu alte bunatati. Si fiind insarcinata, na… A cerut voie pentru o imbucatura.

Desigur, pe vremea lui Ceasca, gestul de a darui nu a fost acelasi cu rezolvarea temei “primesti insutit”. Si nici acum nu e, dar parca am vazut si oameni mai darnici cateodata. Se gandesc la sufletul omului mai nou, incep sa creada in “112″ mai mult… Si de aici vine si concluzia ca atunci, in acel moment de care povestesc,  doamna aceea grasa si-a aratat profilul inspre mama, ingurgitand cu pofta din acelasi sandvis. Care la fel cu shaorma, scadea, repede si infulecat. De neiertat, as putea spune, intr-un loc public cum e metroul. Iar mama, fiind foarte sensibila si respectiv insarcinata, repet pofticioasa,  iar eu dovenind genetic in timpul unor filme sau nu numai, acest lucru, a inceput sa planga amar. Aceeasi doamna, adica grasa, ramanand neclintita. Cu vreo douazeci de ochi staruitori si dusmanosi asupra ei.

Nu stiu de ce nu mai vreau sa continui acest text, decat cu incheierea (ca in orice compunere). Mi-am adus aminte de ceva, am povestit, iar faptul ca domnisoara pe care am vazut-o cu shaorma nu mi se pare haioasa deloc, ma face sa adaug: Mama, cum a iesit de la metrou, plangand, l-a prins de gat (figurat) pe primul vanzator de sandvisuri si s-a ascuns intr-un parculet, de ochii lumii. Mancand cu pofta si plangand sughitat.

Priceless.

Iaca asa a fost aseara.

Pur si simplu am uitat de cand am scris ultima data pe blogul asta. Poate ca trebuia sa mi se induca starea asta de mahmureala “de dupa o bere” (aseara am fost la un concert Byron care a sunat excelent); poate ca trebuia sa fie o zi din aia de munca in care printre pauze putine si mici sa inscriptionez putin cate putin pe interpanza vreun cuvant, o propozitie, vreo fraza sau doua, ce-mi trec prin cap. Pe urma iar si iar pana se face vreun text din ala (in)coerent.

Cert e ca acuma eu scriu. Si pe moment ce scriu, imi trec prin minte atatea idei incat mi-e foarte usor sa le trec pe toate pe foaie, dar foarte greu sa le exprim in asa fel incat sa sune atragator.

Poate ca despre asta este vorba atunci cand scrii bloguri. Sa scrii si sa devii un magnet de pareri. Daca nu iti iese cu frumosul, atunci incearca in alt fel, cu uratul. Magnetizarea asta sa atraga si puncte pro, si contra. Sa faci pamflete e foarte usor, ne-am nascut si am crescut cu acest lucru in sange. Totodata si cu subtilitatile care ating muuult mai rau decat sinceritatea, spusa direct, pe fata.

Eh… Dar de ce sa ne invartim dupa deget? Sau degete? Sau toata mana?

Mie imi place sa scriu pentru ca imi doresc sa fiu citit. Altfel, daca nu as vrea sa fiu citit,  dar totusi mi-ar fi placut sa scriu, probabil as fi inceput un caiet A4 si l-as fi terminat. Pe urma altul si altul, ca la varsta de 15 ani cand am pornit o asa ceva si imi iesise jumatate de nuvela cu o poveste legata de piese de sah. Asa, umanizate, descrise intr-un hal prea descriptiv incat fiecare cuta avea o caracteristica psihologica. Dar m-am lasat, ca adormeam, si ma gandeam ca si cine ar fi citit respectiva nuvela ar fi adormit la randul lui. Aveam nenumarate Almanahe de sah pe care le citeam inainte sa adorm, si mai toate erau pline de povesti din astea. Asa ca de ce inca una?

Probabil ca asta ma face sa ies putin din tiparele scrisului plictisitor. Sa-mi pun ochii in gand si priceperea in maini si sa tastez in asa fel incat tot ce iese ca produs final sa fie indragit de cititor. Sa vina la mine si sa-mi spuna: “Ba baiatule, ce frumos scrii… ca un curcubeu asa, si stii si tu ca astea, curcubeele, sunt cam rare in momentul de fata”.

Ce sa mai spun… M-am luat cu scrisul…

Iar daca m-am luat eu cu scrisul si voi nu prea va faceti preferinta in a citi, am o singura dorinta totusi pentru ziua de maine:

Stingeti lumina! Macar o jumatate de ora, daca nu mai mult.

made by little black dress .

Sau scoateti calculatorul asta din priza, daca nu va place.

Bun, deci poza din postul de dinainte nu are cum sa fie facuta cu “rahatu’ ala mic!” (citez oaie, am incheiat citatul). E facuta cu ceva ce mi-am dorit de foarte mult timp si pana nu demult statea in stadiul de “si, te-ai culcat? stai ca vin si eu acusi, sa incepi sa visezi un aparat misto!”

Se numeste “Rebel XTI la ei, la noi la europeni cica numai Canon 400D” (citez Tranda , inchei citatul). Eu ii zic “copil rebel” ca sa le ademeneasca pe toate.

Si e foarte tare de tot. As striga sa mi se dumice toti rarunchii, cu toate ca tot doi am, ca mai toata lumea. Sunt bucuros, imi sta bine pe gat, si multumesc oamenilor ce au fost cu mine si impreuna si m-au indrumat pe calea cea mai buna.

A, si F64.ro ruleaza cu tot cu sediul magazinului lor. Multumesc.

Sa ma mai bucur?