Scaunul.
M-am gandit la un scenariu in care un om sa stea intr-o piata, oricare ar fi ea, pe un scaun. Simplu, si atat. Imbracat cum crede el de cuviinta. Scaunul sa nu emita nici o pretentie. Sa fie orice scaun.
Desigur, s-ar intampla multe. Ar sta, si oamenii s-ar uita uimiti la el. Si-ar face cruce batranelele, sau nu numai. Alte batranele ar veni sa-i ceara bani. Pe degeaba sau pe vreo legatura de… ce e acolo in piata, dupa sezon. Daca nu batranele, macar vreo tigancusa.
Fara aprobare, ar veni Politia Comunitara (buna cunoscatoare de Bruckner) si i-ar cere socoteala. Barbatul, tacut, sa-si ia scaunul si sa se… mute mai incolo, unde “nu tulbura linistea publica”.
Cu aprobare, ar veni cineva si i-ar pune o moneda langa scaun, pe spatarul scaunului sau nu i-ar da nimic. “Al dreacu’, pleaca ba la munca!”.
Zgomote facute de sacose, de monede, copii urland, caini mirosindu-i picioarele, miros de varza murata, telina si alte legume-fructe-carnuri-branzeturi.
Iar atunci cand se termina ziua, omul sa-si ia scaunul si sa plece. Cu o mare durere de cap.
