Sa mai zica lumea ca nu-s groupie!! (Lansare Urma - Trend OFF pe 10 decembrie)

Nici nu ma intereseaza cati kilometri sunt de la 1 Mai pana la Orange Concept Store, pentru ca i-am fugit de cum am auzit ce se-ntampla.

Nici nu ma intereseaza ca voi avea gatul in pioneze pentru urmatoarele 3 saptamani, pentru ca am fugit.

Nici nu ma intereseaza ca am stat intr-un autobuz o statie si jumatate, ca pe urma sa coboram noi toti calatorii pentru ca era ditamai nodul de trafic. Am fugit de cum am pus talpile pe trotuar.

Nici nu ma intereseaza de faptul ca am dat 50.000 pe un taxi cand puteam sa merg gratis si pe jos sau si cu metroul, dar voiam sa ajung mai repede si era acelasi nod de trafic. Am fugit din el cand mai era ceva de mers.

Nici nu ma intereseaza ca am fugit si era sa-mi rup piciorul intr-o gura de canal pe care trebuiau s-o dea astia la ProTV ca sa putem sa scapam printr-o petitie de ea (!?).

Ma intereseaza ca am auzit de acolo, din OCS, impreuna cu prietenii mei si tinandu-mi Monica in brate, ca Urma isi lanseaza urmatorul album, Trend Off-u’. In sfarsit si fara compromisuri.

Nici nu ma intereseaza ce ziceau aia de la MTV, oricum la mine in cap, de la fuga si frig, se formase ceata.

Nici nu ma intereseaza ca mi s-a auzit, putin, vocea de cal, pe “You Can Buy Me With A Coffee”. Cu Cristina de la Blazzaj.

Ne vedem, eu cu mult mult mai interesa(n)t desigur, in acelasi Orange Concept Store, pe 10. Ziua Urma.

Pepsi la munte si la mare

Euforia perpetua (acelasi autor)

Imi pare foarte rau ca nu am aparat de fotografiat pe care sa-l tin mai aproape decat pe ala de l-am stricat la display si nu se vede prin ecran mai nimic, decat un desen abstract, ciudat si luminos, cu linii care arata cat de misto s-a spart.

Avand un aparat de fotografiat la mine, as fi fost pe faza si as fi dat imaginea cum trebuie, aci pe blog. Acu ma multumesc numai sa povestesc, inghitind in sec.

In tramvaiul 41 scria asa, pe un mic afis: “Politia comunitara va sfatuieste: Feriti-va de “HOTII DE FRUMUSETE”" iar mai jos, cu o carioca rosie, “de Pascal Bruckner”.

Impresionant.

Fulgi de gasca pe sosea

Pe cand stateam eu la tara cu anii, se facea ca eram mic de vreo 5-6 ani. Asta cred ca am mai spus, dar e bine sa repet, pentru ca de data asta e o poveste de care nu ma dau prea mandru. Dar oricum… e bine de auzit, mai ales in aceste vremuri de restriste in care semnam petitii cu “Salvati animalele de la tortura” si nu se rezolva nimic, ba mai mult, vad la ProTv, principalul post de televiziune care taie si spanzura cam in fiecare saptamana in privinta acestor cazuri de, cum un copil e scapat de sub control si biciuie un cal sa se vada cat de hipiot e, si sa se mandreasca atat copilul ca stie sa calareasca si sa struneasca, dar mai ales ProTv-ul ca l-a cunoscut. Iiiin fine…

Pe cand eram eu asa mic, bunicii aveau in curte o groaza de animale, printre care ma numaram si eu cu verisorii. Asta nu fiindca eram poznasi ca vai de noi, ci pentru ca eram singurii copii din satul Feldioara de stiau sa imite alte oratanii, nepunandu-ne la socoteala si pe noi. Eu stiam sa cotcodacesc si sa behai, apoi am invatat sa piui ca puii de curca si sa carai sau sa cloncan ca gainile puse closca, imitam curcani… Vara-mea mica, Diana, stia sa imite magarul, din ce-mi aduc aminte, varul Costel zicea “Noapte buna” ca vaca… si alte specii.

Si fiindca stiam sa facem atata ca susnumitele, era de la sine inteles ca stateam in ograda pe langa ele timp indelungat, astfel incat sa invatam si comportament si tot, ca niste adevarati Animali Planeti ce eram. Si fiindca bunica si-a dat seama de chestia asta, a zis ca totul poate fi in folosul comunitatii, si ne-a trimis frumos, pe fiecare… sa le pazim pe islaz. Eu cu gastele, Costel cu oile, Diana cu caprele, Nicoleta (eu ii zic Coca) cu baietii si fetele din sat, in fiecare seara. Ea era mai mare.

Islaz care nu era de fapt islaz, si islaz care erau de fapt trei. Unul la Gostat, ingradit frumos si cultivat de oamenii de acolo cu ovaz pe care apoi il faceau miriste, astfel incat toata lumea cu iesirea de gaini (o gaura in gardul de sarma) in partea aia sa profite marinimos, unul pe malul garlei, unde erau multe ierburi, de la foarte mici la “alo, alo, n-am semnal!”, si altul pe marginea soselei. Era asa: ograda bunicilor, sosea, gradina bunicilor. Pe partea dinspre ograda era islazul.

Buuun… toate detaliile acoperite, ce mai urmeaza e ca eu sa ies cu gastele afara din curte, si sa le las sa ciuguleasca iarba. Sa gagaie iar eu sa gagai, tot eu sa arunc cu pietre dupa vrabii, apoi sa alerg dupa victime, adica din partea pietrelor, ca nu nimieream nici o iota, sa ma intalnesc cu Bogdan Nebunu’ si sa sap santuri in pamant de aici pana acolo, si tot asa.

Din cand in cand, mai aruncam un ochi si la gaste, sa vad daca nu se ciondane sau nu trece vreo alta trupa de gaste sa se amestece cu ele si sa nu mai ghicesc care-s ale bunicilor si care ale vecinilor. Si cam atat. Zile intregi.

Ceea ce e deosebit de periculos si veti vedea de ce. Cum spuneam, langa islaz, era drum. Pe partea cealalta a drumului era gradina, si pe urma islazul de pe malul garlei. Bunicii nu voiau gastele in apa aia, ca odata intrate, duse erau cu viitura, si nu se mai intorceau decat seara, probabil, daca mai stiau pe unde si daca aveau si motive sa se mai intoarca. Cred ca atunci cand ma vedeau pe mine, ghiaur incapatanat, nu le mai trebuia nici o graunta si-si luau adio.

Iar gastele, normal, tot ce voiau era sa manance, sa se odihneasca putin, dar asta cu odihnitul numai si numai dupa ce se puteau scalda cu tot cu aripi, ciocuri si picioare in toata garla aia imensa.

Dar pentru asta trebuiau sa treaca strada si sa-mi puna mie mintea la-ncercare. Iar soseaua, ca orice sosea nationala, avea dreptul sa se comporte ca atare. Cu masini in viteza.

Si cam aici se termina si povestea mea. Pentru ca gastele, pe parcursul celor cateva zile cat le-am pazit, au inceput sa simta mirosul de apa curgatoare, si se indreptau incet-incet catre libertate. Iar in ziua Z, nu au mai putut rezista. Si au avut parte de libertate.

Sub forma unei Lada simpla, rosie, rabla, care conducea cu o viteza de 0, 5 milioane de km pe ora. In urma careia au ramas asa: o gramada de pene in aer si cateva pulpe de gasca. Restul nu mai putea fi folosit. Erau una cu Universul.

Desigur, vina a cazut peste toti, dar mai putin pe a mea, pentru ca si bunica a fost martora la situatie si a avut ce intelege. Ca gastele fara apa nu pot sa traiasca, si nici soseaua aia fara victime (pentru ca la fiecare 3 luni trebuia sa se intample cate ceva).

Si de aici, invatatura: Cand vedeti un copil ca pazeste gastele pe islaz, trageti pe dreapta. Cine stie ce mai poate scrie mintea copilului aluia peste cativa ani. Si nu uitati, sa nu care cumva sa torturati animalele. Cateodata pot si singure, saracele de ele…

Domi e de chipuri! (Kumm 23 nov. la Clubul Taranului)

Da, si asa are sa-i ramana numele, pentru momentul de respiro-comico-parodico-muzicalo-excelent din Clubul Taranului de vineri seara.

Un concert ca nealtul asa cum au fost toate de pana acum, nici un moment nu se repeta, doar melodiile in alte si alte feluri cantate, imi schimb pana si eu modul de zbantuiala si zdranganeala a capului pe fiecare ritm, asa de surprins is, si pe drept cuvant de nu-mi place.

Inceput lent, cu o melodie veche, “Little Blue”, pacat ca inca e citita de pe foaie de Catalin, sau probabil vrea el sa dea aparente de piesa recitata, nu stiu, apoi “Different Parties” de pe albumul cu acelasi nume, “Scandal” de pe albumul viitor, probabil cea mai misto varianta de pana acum, devine din ce in ce mai mult piesa mea preferata de pe “kumm s-o numi el albumul care va veni”, apoi din nou de la capat, de data asta invers istoric, catre origini, cu “One For Each Day” de pe “Different…” si “Curse” de pe vechile, unde ne-am dementializat mintile de se mirau si pozele de pe peretii clubului de noi (cel putin rata aia de sub care imi erau hainele, stiu sigur ca numai serioasa nu putea fi).

Pe urma nu mai stiu care a fost ordinea, cert e ca imi amintesc, chiar daca vag, multe din melodii. A fost “Tantarul” lui Iordache, cand e el solo, fara saxofon (pe bune daca-l vad vreodata pe Iordache fara saxofon, chiar si pe strada, asa, intorcandu-se de la piata cu sacosile <<piata, nu Cora, pentru ca nu facem reclama>>, tot cu saxofon il vad, ca prin vis), “Beauty Queen” dupa care-s moarte toate fiintele din “regnu’ cu cruce” (mersi Cougar), “Safe”, cu o varianta de sarea varul de pe pereti si inima din noi de bucurie c-auzim asa ceva…, apoi piesa aia porno, cu animalele, de se facuse jungla si noi ca tribul lui Papuc pe-acolo pe terenul de dans, si asta imi aduce aminte ca s-a cantat si “Rest in Pieces” sau “Aia cu maimutele”, si pentru ca maimutele sa traiasca, trebuie eradicata incalzirea globala cu “Freeze” adica sa batem din palme pana vine era glaciara de-atata cantare dupa noi…

Si… momentul unde am vrut sa ajung. Unde Domi ia cel microfon si incinge un acel moment tres jolie, o istorie de vreo 10 minute a 10 ani de Kumm (”si-acum, baiatu’, un mi minor”), cu melodii incluse cantate tot de el, printre care… sa ma uit in mesajul de sambata catre oitza… “Angels and Clowns”, “O mie de chipuri” varianta semi-unplugged (fanii care au trait istorie alaturi de KUMM sau doar cei care au pachetul aniversar, am inteles ca inca se mai vinde, stiu despre ce e vorba, Laptaria din august 2005 cu Dan Byron) , “Vorbe-n vant”, piesa pe care n-am ascultat-o niciodata in vreun concert, “La La La”, “Marty”, vocea lui Oigan imitandu-l pe Bob Dylan… si altele, (cam ca in Seinfeld cu tenorii, atat de cunoscuti pentru noi dar mereu se zice “Pavarotti, Domingo and… and… THE OTHER GUY!” “The other guuuy?” “The OTHEEEER guuuuy!”), impuscaturile lui Oigan, din chitara, vocea lui Iordache de saxofon bariton pe “O mie de chipuri”, cel mai hazliu moment in tot hazliul creat, Utu la voce, acest TmBase al Romaniei muzicale, Andrasz simpatic “Buna seara”…

Apoi “The Mask”, piesa de incheiere care nu a fost si nu va fi vreodata pe vreun album pentru simplul fapt ca varianta de concert e priceless. Acea hora banateana de sar opincile si praful de pe faianta din baie curatata in fiecare ora cu carpita de ochelari (exagerez desigur, pentru a se face momentul mai maret in exprimare), si au plecatara… spre parerea noastra de rau, si s-au intors, spre parerea noastra de bucurie, cu “Yellow Fever”.

Si cam atat. Muzica a facut totul vineri seara, iar ce zic eu acum is doar cuvinte. Nu se mananca muzica lor numai cu atat. Asa ca…

Nu, chiar merita faptul de a veni la un concert KUMM. Baietii astia sunt de basm. Urmatorul concert, in Laptarie, vineri :).