lasati copiii sa vina in tramvaie!

Nu merg de multe ori cu mijloacele de transport in comun alea de suprafata pentru a spune ca am cunostinte destul de vaste in calitate de calator. Ocazional, un 41 imi scurteaza calea catre casa, catre o mancare calda dupa o zi de munca rece, un 336 ma duce ca gandul catre vreun concert cu intalnire generala in Laptarie, Suburbia, sau mai stiu eu ce alt club.
Oameni, desigur, calatoresc cu mine in acelasi vehicul pe patru sau mai multe roti, depinde de lungime, si dupa cum stim ca lungimea conteaza, cu atat mai mult se diversifica si tipurile de oameni.
Asa se face ca intr-o zi racoroasa de vara am urcat in faimosul metrou de suprafata caruia tot tramvai i se spune, 41. Pe la ora sase si jumatate. Si era luni.
Si… ca in fiecare zi din cadrul unei saptamani, si mai ales ca era racoare, era plin. Ochi. Inghesuiala cat vezi cu ochii, de la usa dintai pana la bara de la ultimul geam. Abia intrasem, tinandu-ma de pasii unei babute lente, pe niste scari mai mari ca ea. Transpirat deja, cu mainile cautand vreun punct de sprijin iar cu picioarele alte locuri de sprijin in podele, mi-am gasit in sfarsit spatiul dorit si m-am rezemat, scotand fum pe nari, de alti calatori.
Drumul ca drumul, a trecut pe neobservate, trebuie sa merg foarte putine statii (cateodata si fara bilet, dar nu mai ziceti la nimeni). Multa lume cu ochi hulpavi, pentru a mai prinde o bucata de aer in plus, in dauna celor ce stau in picioare sau pe scaune. Si desigur, ochi invidiosi aruncati de babuta lenta catre o fiinta melancolica de se uita pe geam catre Lacul Morii.
Ajuns in statia cu pricina, aia in care trebuie sa cobor, mi-am dat seama, ca in fiecare zi de altfel, ca aici la Lujerului coboara si mai multa lume cu mine. Incepe exodul din tramvaiul 41, imbrancelile se tin lant si iata: “Haideti doamna mai repede! Ce faceti, nu coborati?”. “Stati doamna, uitati domnul care nu coboara si sta in fata.” “Haideti doamna mai repede, ce sunteti momaie? Nebuna dracului, vii de la spitalu’ de nebuni, ia uite, se cunoaste dupa privirea ta!”
Moment in care toata privirile, alea cunoscatoare de inghesuieli in tramvaie, autobuze, metrouri, si nu numai, s-au intors asupra femeii in blond, cu pricina. Pana aici! Iar doamna agresata verbal facu niste ochi mai mari decat cepele. “Doamna, daca ma mai jigniti asa, nu stiu ce fac!” “Taci, nebuna dracului, te dai la mine acuma, coboara n-auzi, mai repede” (erau deja jos din tramvai amandoua).

Pauza. Analiza de personaje. Doamna cam la vreo 43 de ani, par saten, imbracata normal, privire blanda. Tipul de gospodina clasica, de vine in Cora sa aprovizioneze frigiderul pentru ospaturi ale copiilor ce probabil se joaca in fata blocului in momentul intamplarii.
De partea cealalta, doamna la vreo 40 de ani, blonda, parul lung, tinuta ce invidiaza costumul office, imitandu-l cat de cat onorabil. Privire nervoasa, abia iesita de la munca pentru a-si aproviziona pielea, parul si hainele cu un cosmetic scump.

Revenim dupa pauza cu oameni si mai nervosi… care nu zic nimic si le lasa pe cele doua doamne sa se paruiasca… si e bine ca verbal, in continuare.
“Doamna, v-am zis sa nu mai comentati! Ati innebunit la cap? Nu vedeti ca ati coborat? Gata!! Ho!!!” Si in aceasta clipa vrea sa o ia departe pe doamna in blond.
“NU MA ATINGE, NEBUNOOO!! Pleaca de aici!! Vrei sa chem politia acuma???”

Iarasi pauza. Poate lumea de citeste, crede ca e vreo fabula, nascocita de mine pentru a realiza ceva sau a urmari ceva, vreun mesaj ascuns. Nicidecat. Intamplarile s-au petrecut exact in felul expus si nimic mai mult.

Revenim dupa a doua pauza. Momentul se incalzeste, si fiind o zi racoroasa de vara, vulcanii, vezuviile din privirile indignate ale - si acum se adaugau si trecatorii obisnuiti - oamenilor, puteau face focul in orice camin si puteau scadea linistiti pretul la curentul electric in tara.
“Ma, tu esti proasta! Taci din gura ca te bat cu cureaua!”
O voce mai mult decat subtire, intrand pe usa urechilor noastre aproape tiuind, clatinandu-ne toate alea prin noi. Cine, cine a indraznit? Si mai ales… de ce? Si de ce cu o curea si nu cu o nuia? Sau cu un bat? Sau mai nou la noi se vorbeste despre vatamare verbala… sau se calca acceleratia si se fuge de la locul accidentului.
Cu o privire de voia sa o inece, de un albastru intens, avea 4 ani. Atat ii trebuiau, si nici unul mai mult, pentru a o pune la punct pe doamna in blond. Pumnii aproape stransi de furie. Parul cretuliu zburlit atat ca ciuf cat si pe spate, ca la un pui de lup ce se vrea ambitios. Toate caracteristicile unui copil care spune in fata ce vrea.
Desigur, analize se pot face in legatura cu “tratamentul” despre care stie copilul, batutul cu o curea, etcetera, dar nu asta conteaza in textul de acum.
Conteaza ca a existat si s-a facut tacere. Si lumea incercand sa zambeasca fastacita, de judecata intrata deja in legenda, a sarpelui lui Ispirescu. De poate… acelasi copil.

Melodie!

funky stuf

Pentru ca s-a intamplat sa fie si un Stufstock in aceasta vara, mai rapid pus in aceeasi locatie (Vama Veche) decat in anii precedenti, si anume 16-19 august, am si eu ce spune.
Si anume ca nu am fost la toata editia. Motive mai mult sau mai putin misterioase, ce nu pot fi spuse asa, pe post, decat cu acordul tovarasilor de suferinta intr-ale corturilor falfaind pe malul unei mari limpezi, linistite, racoritoare, bronzante si pline de… vertebrate miscatoare.
Si sa nu mai lungim vorba. Am fost in ultima zi de Stufstock, de fapt in ultima seara. Cum am ajuns, am si purces spre scena mare. Unde Dutevino deja isi faceau de cap pe scena. Cu o instrumentatie de te dadea pe spate. Cel putin bas-ul era de pe alte meleaguri, si e bine sa ramana si in continuare, tot asa. Vocea tipei nu-mi place nici acum, dar ce sa-i faci…
Apoi Farfarello. Pentru cei ce nu-ntelege, Farfarello este trupa violonistului Mani Neumann, omul ala de la Phoenix, de face din vioara o chestie spectaculoasa. Sau vioara face din el o papusa de paie care misca si se unduieste, nu-mi dau eu bine seama pe moment. Foarte faini acolo la Stuf, foarte veseli cu totii (pana si percutionistul ala tibetan era in ton cu atmosfera).
Butterflies in My Stomach. Pentru mine, frumosii astia sunt dulceata de visine pentru fiecare dimineata. Se ia felia de paine, se pune cd-ul in unitate, se apasa play, si se bea cu ceai.
Ceea ce nu este prea valabil si pentru prestatia de la Stufstock. Nu stiu, ceva a lipsit din vraja. Si gandindu-ma la faptul ca si la editiile anterioare ale aceluiasi festival au facut ditamai spectacolele, incet incet imi dau seama de ce si cum.
Si anume au introdus in programul lor ceva ce nu multe formatii de la Stuf fac. Dansatoare, si o animatie foarte misto pe fundal. Animatia ca animatia, dar dansatoarele erau de pe alta planeta si venite pentru alt festival. Cel putin, auzind eu versurile si tragand cu ochii la ce se vedea pe scena, dansatoarele respective numai asta faceau. Luau toata audienta cu dansurile lor, in cea mai mare parte, si lasau vocea (Maca a fost superba ca intotdeauna) sa cante ca din umbra. Ori asa ceva chiar nu voiam, si chiar nu ma asteptam.
In fine… sper sa nu se supere care s-o supara vazand cele ce am scris eu aici, dar este parerea mea si mi-o asum.
Tuba Project. Trombon pe baza de chitara bas. Mai tare decat atat nici ca se putea. Alex Harding magistral, Lucian Ban in transa la pian, tobarul ala dadea clasa oricarui Tony Montana, ce mai… Funk la trompete.
Si fiindca funk-ul e cuvant magic, urmeaza “the inventors of the genre”, si anume Defunkt. Formidabil! Nu m-am mai zbantuit de mult pe genul asta asa de abitir. Plus observarea spectacolului de pe scena. Cuvant cu cuvant si ritm cu ritm. Bas-ul (cred ca o sa am vise cu basi, odata si-odata), cel putin fiinta aia care tragea de corzi acolo, zici ca se juca piesa de piesa. Senzatia serii.
Asta normal, credeam cu totii, si ne-ar fi placut sa credem in continuare, asa in ingoranta noastra de stufstocisti care vad si observa tot ce-i mai tare si mai maiestuos, apoi pleaca obositi sau plictisiti spre patuceanurile sau corturile lor, lasand ultima trupa ce vine, cu un prelung oftat de “Saracii, nu o sa-i mai asculte nimeni…”
Si dupa energizantii de la Defunkt au aparut moldovenii de la Trigon. Prima melodie. Ceva linistit, de spuneam in gand “Mai stau cinci minute si plec, m-am plictisit…”. Gandire proasta de om care nu are incredere.
Trece primul minut. Al doilea, al treilea… Minutul patru incepe sa rasune jucaus dintr-un fluier si-o viola (Anatol Stefanet).
Punct. Iar in punctul asta, care s-a transformat in seara respectiva intr-un ditamai concertul, si apoi un bis pe masura, am inclus tot si toate starile. Alea moldovenestile, banatenele, oltenestile, dobrogenele, americane si chiar… japonezele. Foaaarte placuti omuletii, si daca nu erau scaune in sala, lumea toata se simtea multumita si bucuroasa ca pe tot timpul concertului a putut sa stea si sa savureze un spectacol ca pe un adevarat exercitiu de final. In picioare.
Asadar… asta a fost si probabil va mai fi si la anul, mai mult sau chiar si mai misto. Asteptam cu sufletul la gura si ne lasam dusi de val, de clipurile youtube de la editia asta, si cel putin eu, de parerea de rau ca nu am fost la toata dementa de s-a intamplat.

Si sa mai pun si sare pe rana, iata!

Sighi Sighi Bang Bang!

In minunata lume a lui Pastaie(iar acesta sunt eu) au aparut oameni multi. Oameni multi, de o parte si de alta a sentimentelor de tot felul, care mai de care mai interesanti in cuvinte, propozitii, poze si licurici in gandire. Si cu cat sunt mai multi licurici in gandire, cu atat mai mult apar oameni noi si dispar oameni vechi.
Ce vreau eu sa spun reprezinta schimbarea. Schimbarea de orice fel, atat vestimentara, atat de tipic, de gen, de culoare, de gand, de “feeling”, schimbarea de ordinul imprevizibilului, pentru ca oameni inteligenti avem si suntem mandri de ei.
Ce te faci insa cand dintr-un eveniment ca Festivalul Medieval Sighisoara 2007, la care te astepti sa vezi lucruri misterioase, interesante pana peste cap, cavaleri la tot pasul, aparand domnite mai frumoase decat propria lor poza in Photoshop-ul revistelor de moda, dai peste o gramada dezordonata de mici evenimente, toate asezate ca buticurile de acum nujtiu cati ani, din Bucuresti, de pana sa vina Basescu la primarie.
Ma rog, frumos a fost, nu am ce zice. Dar totusi, excluzand faptul ca, pentru prima data mergand acolo, nefiind familiarizat cu locul si asteptandu-ma la o cetate inaltata ca o scena din “Apus de soare” cu tot cu George Calboreanu in ea, cu dealuri si paduri pe unde sa ma catar si sa cutreier pana imi ieseau picioarele pe urechi (astea aflandu-se afara din cetate si da, exact, la fel si picioarele), tot ce am vazut a fost o mare… inghesuiala.
Nu sunt mare povatuitor(inca), sa pot spune “Mai copii, nu asa se face, sa va spun eu cum si in ce fel, ca mi-i drag de voi si ma doare sufletu’ uitandu-ma la cogeamite gugumania!”, dar, totusi… Se putea muuult mai bine. Mai ales ca am auzit, ca de la prima editie, care a fost “the best”, incetul cu incetul s-a dus, vorba lui Birlic si a unor vandalizatori de forumuri (cine stie cunoaste), “dracului judetu’!”.

Sa recapitulam:
In primul rand am calatorit cu trenul 6 ore, si am dormit ca o carpa plouata tot drumul. Adica adanc, nesimtit, in vorbe romanesti. Trezit din cautari prin vise, mi-a placut, aproape de Sighisoara, tot tabloul. De podis si dealuri inalte si nu prea, acoperite de verdeata, de ruine cetatui, de paduri cat vezi cu ochii. Plangeam in sinea-mi dupa Feldioara bunicilor mei, dar n-am spus la nimeni, sa nu se deconspire ca nu-s barbata Zoe. Pur si simplu admiram cu sufletul incarcat de melancolii, cand colo, cand acolo, cand uitandu-ma pe un geam de tren, cand pe celalt, de vis-a-vis.

Apoi casele. Adunatura aia de locuinte, care treptat treptat luau in altitudine. De parca, oameni fiind, cetatenii s-au certat intre ei ceva de genul “Tu ai casa acolo, ah? Eh uite, eu o construiesc ceva mai sus si o sa fie si mai frumoasa, sa-mi cada ochii daca nu!” Si-n adevar, cearta asta s-a adeverit intr-o multitudine de culori care de care mai minunate, ardelenesti neaose, atunci cand m-am apropiat mai cu de-amanuntul, de mi-era mai mare dragul.
Adica da, asta este frumos in Sighisoara. Casele. Am pus special cuvantul asta intr-o singura propozitie terminata cu punct tocmai pentru a evidentia ce am de spus. Mai, au oamenii astia niste asezaminte de iti lasa gura apa. De parca, plimbandu-te pe strazile si stradutele alea, din cetate si nu numai, tot timpul ai spune “Ok, eu vreau sa stau acolo! Ba nu, acolo, ca-i mai frumos! Aaaah, ba nu! Acolo, ca-i si mai grozav!”
Si de plimbari am avut parte.
Asta pana sa-mi dau seama, cu toate ca am fost avertizat, ca in timpul si in locatia festivalului, e cald de iti iese inima prin camasa. Nu sunt genul care cere o bere rece, dar in clipele alea, vazand atata lume si simtind atata naduseala, m-as fi scaldat, cu tot cu nas, urechi, intr-un mare butoi de nu fac reclama ca se-aude. Iar faptul ca tot ce ma inconjura era pus sub semnul “Locul acesta este ocupat pana la refuz!”, m-a dus la exasperare. Exasperarea luand o forma cumulata cu oboseala din timpul saptamanii si terminandu-se cu un somn de 4 ore, la oamenii unde am fost eu si prietenii mei cazati (am fost cazati la un cuplu foarte placut si saritor in ajutor, plus un copil, daca nu atomic, haios tare).
Pana sa adorm, am facut o plimbare prin cetate, sa aflu ce si de ce este laudat festivalul asta medieval asa de tare. Si peste ce am dat? Peste oameni. Oameni din toate cotloanele tarii, care de care mai pestrit in exprimare si in port, luand cu totii, spre sfarsit de “expozitie medievala”, un accent foarte interesant si stalcit de ardeleneasca lunga.
Bratari, cercei, chitari, muzici, palarii de cowboy ce nu-si au rostul, fluierase, oameni cu fluierase, Dracula, bomboane cu Dracula, restaurante cu Dracula, case cu Dracula, mai lipsea un McDracula si totul era perfect. Peste tot. Intr-o caldura insuportabila in care se topea si diamantul, daca-l puneai in grupul de oameni care te inconjura.
Fetele, normal, se aflau in Raiul pe Pamant. Atatea brizbrizuri hipioate n-a mai pomenit estul salbatic de cand lumea, si toate fiintele de acest gen erau pur si simplu mirate si minunate de frumusetea culorilor. Normal, si baietii, printre care ma numar, dar nici chiar asa. Sticlirea aia din ochi, cu “Vreau aia! Aiaaaa e mai frumoasa, uofff!” nu putea sa ajunga la mine. Ma rog, treburi si tremuri feminine, intr-un mare supermarket hipiot.

Cum spuneam, am dormit patru ore. Dupa care, molcom, am pornit iar la drum de seara prin cetate, impreuna cu iubita si cativa prieteni.
Mai lejer, am observat din nou minunatele case si frumoasele ziduri ale cetatii.
Apoi miros de bere amestecat cu miros de praf, de suberek si muuult kurtos colak sau cum s-o numi chestia aia intortocheata si unsa cu zahar. La care se formase public un sfert din publicul lui Mircea Baniciu de concerta frumos pe-o scena dintr-o poiana. Sau poiata. Sau whatever. Pentru ca nu se putea vedea si auzi nimic bine.

Urcat pe un delusor abrupt ce se termina intr-un zid, am urmarit, cu ochii dilatati, luminile oraselului. Mic, mic, dar cu puteri nebanuite intr-ale rusticului ademenitor de melancolii. Lumini la geamuri si lumini in fiecare felinar, urcand in trepte catre o alta lumina. Aceea a lunii, aproape plina. Facute toate sa dea drumul la ganduri, la frici, iubiri, hotii si fericiri.

Inapoiat din nou in lumea reala si brusca, coborand in cetate, am fost placut impresionat de o ceata de cantareti ce proveneau dintr-o secta de oameni ce se vor fericiti. Un “Hare Krishna, Hare Hare!” cum n-am mai auzit pana atunci, in momentul ala. Cantat la chitari, la spineta si la tobite. Apoi o fata frumoasa foc, dar foc, care se juca cu focul, facand scheme si artificii de ti se-ncrucisau ochii. Si cantari “La Boema”, dupa cate am inteles, o ridicatura de teren, de fapt, unde se aduna o multime de tineri sa isi arate maiestriile vocale si instrumentale invatate peste anii precedenti.

Plimbare pana sus la Manastire apoi, un loc misterios, adica da, mai ales noaptea, dar e bine sa iei aminte si pe timp de zi la ce poate sa-ti spuna imaginea.
Si coborand pe scarile legendare ale Sighisoarei, am ajuns, din nou, in cetate. De unde, dintr-un gang perfect ascuns ochilor, si care la prima impresie iti da aparenta unui hot abia iesit in evidenta, rasuna un beat de house. Si apoi niste oameni cu maneci suflecate si camasi sclipitoare, specia Manelistus Curicularis iesind vociferand din incinta. Mi s-a stricat visu’. Total si ireversibil. Exact in momentul ala.

Dupa care am dormit. Si am visat ca totul e frumos, ca ma catar de unul singur in turnul cu ceas si ca vad totul, si trasez linii linii sa vad distantele catre marile orase ale lumii, apoi ca agat trecatori cu un targ de poezii facute la minut (pacat ca n-am avut hartoage la mine), ca totul e racoros, si ca nu ma dor picioarele de la atata mers, si ca nu sunt lasere in cetate, si ca nu e Dracula omul meu de baza, atunci cand pot sa fac reclama unei Romanii destepte, sau in devenire. Si ca nu sunt manelisti si hauseri in Sighisoara nununu!

Si apoi m-am trezit si nu a fost asa, dar macar am avut bilet cu loc in trenul de intoarcere.

Si-am incalecat pe-un accelerat si am terminat.

Melodie ce mi-a incantat auzul si vederea mai de-acum o saptamana. Dedicatie pentru toate ce-au trecut, iac-asa.