O planetă nouă. Cum procedăm?

Ieri am aflat cu toţii din surse sigure că există, la o oarecare aruncătură galactică de băţ, o altă planetă ce ar putea suporta picior de om prin Univers. Imediat, pe site-uri şi pe Facebook, care probabil o să se facă şi acolo la un moment dat, au apărut cei care se înghesuie din inerţie, de parcă ar fi auzit de apariţia unui nou mall în Sălăjan. Singura alinare? Cam în vreo câteva sute de ani o să ajungă urmaşii urmaşilor noştri să cerceteze cu un aparat care se strică la prima aterizare (pentru că nu-i aşa,pe Marte avem deja nişte observatoare de pietre în comparaţie cu care şi o cratiţă de aluminiu e mai funcţională) posibilitatea existenţei celulei vii. Iar dacă acest lucru se va întâmpla, prima şaormerie deschisă special pentru acest eveniment va avea un real succes pe această planetă nouă. Şi pentru că ne dorim cu ardoare acest lucru, s-ar putea să şi ajungem s-o observăm mai îndeaproape.

Pentru că, în fond, noi nu suntem acolo. Şi chiar dacă nu suntem, deja văd cupluri de oameni întregi la minte îmbrăţişaţi şi cu ochii în tavan sau nu sub o pătură luminată doar de o veioză kinky, cum plănuiesc la viitorul omenirii. Imediat gânduri ca “trebuie să ne mutăm, că nu mai suport ţara asta de rahat, acolo sigur e mai bine!” or să încolţească în mintea muncitorului cu salariu mic şi mediu. Apoi, simplu şi la obiect: “Ce afacere aş putea deschide eu acolo?” De la covrigărie până la programul “Prima casă” nu e drum lung, la fel cum nu va fi nici construcţia inevitabilei crâşme de lângă staţia orbitală. Cu pălincă de import de pe planeta Mamă. Cu plasmă, să se vadă meciul între ce a mai rămas şi ce va mai fi, Dumnezeu cu mila.

Probleme se vor ridica sigur. Cine pleacă primul, tombola cu like-uri pe pagina de Facebook, concerte de lansare, câştigi un iPad, ai pile, chemi bloggeri care să facă hashtag (#), şi neapărat cine rămâne să stingă lumina, să încuie uşa şi să dea drumul la câini. Înghesuiala va fi nu numai virtuală, va fi şi fizică, cu îmbrânceli în neantul universal, cu babe care abia se suie şi ocupă primul loc liber în navă, dar nu la geam, pentru că le intră aurora boreală în ochi.

Şi fiindcă noi nu ştim de fapt ce vieţuieşte acolo, puritatea instinctului humanoid intelectual  care se va ciocni ochi în ochi cu o arătare cu patru capete ar spune că ăla de acolo e barbar. Şi când şi-ar primi patru palme în acelaşi timp, cu aceeaşi mână, peste capul civilizat, ar spune, epifanic: “Barbarii ăştia sunt ostili!”. Oare cum am face noi cunoştinţă cu ăla de acolo? Ce-i zicem? Sau dăm aşa, check-in, fără să schimbăm o vorbă cu barbarul? Măcar un “Să ştii că arăţi mai mişto decât în poza de profil”.

Bagajele primilor colonizatori vor fi iarăşi o problemă. Mai ales că nu se va şti în ce compartiment al navei de transport trebuie pus grătarul. Planeta aia are aşa o apariţie de verde, deci sigur în liniştea tulburată de ciripitul unor dinozauri trebuie să meargă şi un sfârâit de mici. Numai apariţia unui localnic la fel de verde, deranjat de dubstep-ul tradiţional de grătar ar putea să încetinească progresul şi să-i frângă pe viitorii fani ai lui Justin Bieber în toate colţurile pajiştii. Pentru că ştim din filme că oamenilor verzi le place să facă anumite sondaje de opinie pentru un trai evoluat.

Dar să ne liniştim. Lucrurile probabil că nu vor decurge aşa. Să ne închipuim că de fapt acea planetă nici nu există, pentru că de fapt ea nici nu poate fi atinsă în curând cu vreun vârf de deget. Mai ales că nici nu ştim dacă ăia au internet. Oare l-or fi inventat? Au Facebook? Sau sunt aşa, nişte creaturi care beau de sparg şi stau cu burţile la soare, rezemaţi de un târnăcop ancestral, aşteptând să vină americanii? Numai NASA ne va poate spune. Şi viitorul. Sau următorul sfârşit de lume, că am mai avut vreo câteva.

Totuşi, să mai privim o dată poza.

Simfonia dulce-crudă a unui autobuz

Un tip îmbrăcat cu o geacă cu glugă se joacă în autobuz cu un smartphone. E ceva aproape fascinant, aproape că iau scena prea în serios, nu numai pentru faptul că tipul e încordat şi încovoiat ca şi când ar fi cărat un sac de lemne, ci pentru că liniştea aproape insesizabilă a concentrării sale asupra unui joc ce nu are nici un fel de cerinţă intelectuală e zgândărită de momentul când smuceşte cu un deget arătător un elastic imaginar şi-i dă drumul perfect spre cealaltă margine a ecranului. Ceva a plesnit bine în joc, pentru că pe faţa tipului se întipăreşte un zâmbet curios. Să-i sară fulgii păsării şi alta nu.

O fată îşi pocneşte degetele de la mâini cu o înfrigurare demnă de invidiat. Parcă aştepta asta de când s-a aşezat pe scaun. Se uită în stânga şi-n dreapta, scoate un telefon şi-l butonează sever. “Vezi că am urcat. Da… Am. Nu uit. Dar nu uita nici tu. Te sărut, vezi că trebuie să iei o pâine.”

Un bătrânel caută cu disperare un scaun liber de vreo 3 staţii încoace. Iar acum, la staţia a patra, o bătrânică se chinuie să se coboare. Da, să se. Ideală idilă între un bătrânel grăbit şi o băbuţă grijulie să coboare. Impactul e aproape inevitabil, şi se încheie totul cu un oftat nervos şi o uitătură zdravănă în pământ: “Da’ nu te uiţi pe unde mergi? Ce te izbeşti aşa?”

Un tată urcă, urmat de un cărucior din care un copil urlă sugrumat de chinuiala faptului că e copil: “Apăăăăăăă!” Fratele lui ceva mai mare, ornamental frumos pe lângă cărucior, cu buclele lui aurii ca un Nică a lui Ştefan a Petrei, surâde mojic, în mâini cu o bucată serioasă de “Prăjitura casei”: “Tatăîî, lu’ Cornel îi sătii!” Tatăl îl ia pe ăla micul care zbiară în braţe şi brusc, revenim la melodia din autobuz: “Total Eclipse of the Heart”. Linişte, o aranjare din rever a glugii copilului, înfofolit ca un cartof scos din cuptor. Replica “Taci cu tata” e privită de 3 fete oacheşe cu ocheade şi zâmbete feline. Da, e arătos bărbatul singur cu copii, dă aparenţa unui familist convins chiar dacă nu se aude chinul şi scrâşnetul de dinţi. Copilul liniştit, înfofolit ca un cartof, e pus din nou în coşuleţul lui pe roţi. Încet-încet, treptat ca o adiere a unui bolero, revenim la piroteala unui MagicFM uitat deschis de şoferul aţipit… Total Eclipse of the… “APĂĂĂĂĂĂ!!!!” urlă din nou cartoful cel drăguţ.

În hărmălaia creată de… acum bebe-ul e deja o sfeclă furioasă înfofolită, o fată cu ochi albaştri şi păr aproape negru urmăreşte pe ascuns un băiat cu ochi albaştri. Băiatul cu ochi albaştri e impardonabil îmbrăcat cu un fel de jachetă în culori ameţitoare, ascultă dubstep şi de asta şi-a dat seama tot autobuzul. Poate că nu e o dovadă faptul că ascultă muzică la căşti. Fata cu ochi albaştri se gândeşte deja la nişte nopţi pierdute, iar băiatului cu ochi albaştri i se întrezăreşte un oftat timid. Şi-a uitat DSLR-ul acasă.