Fascinatio, Bahtalo!
După mult timp în care n-am mai scris, a venit şi vremea când, ca tot omul, după multă tăcere, să mai scot şi eu măcar un scâncet de lebădă, ceva. Măcar o povestioară, o glumiţă, o satiră, un satir sau vreun alt fel de încropeală cu introducere, cuprins şi încheiere. Ceva ce mă fascinează, că doar aşa e de după bloguri. Mă rog…
Na bun. Ceva ce mi-a trezit o mai veche fascinaţie azi. Acum… câteva ore am urmărit un filmuleţ împreună cu Blue şi… m-o pălit, vorba moldoveanului. Ea, fascinaţia, adică.
Mă, pe mine mă, repet verbul, fascinează ţiganii. Dar mult de tot. Nu le zic rromi, cu toate că le respect denumirea, pentru simplul fapt că singura mea explicaţie e că mie mi-e mai drag de ei când le zic ţigani. Fără nici un fel de sarcasm sau ironie. Sună mai bine fonetic în capul meu. Nu mă leg de înţeles, etimologie sau cum s-o mai numi, cine le-o fi zis lor prima dată aşa. Aşa îmi place mie, asta este. Îmi place mult de ei. De ăia care te vrăjesc, care te-nconjoară cu vorbe de te fac mai palid decât eşti. De se uită-n ochii tăi şi îţi flutură salbe şi fuste multicolore ca nişte câmpii ciudat-înflorate, apărând de nu ştiu pe unde cu “Hai, boiernaşule…” (ce-mi place expresia asta, de mult am vrut s-o imit). De ăia lingurari şi căldărari. De vrăjitoarele care te cheamă-n cort la globuri de cristale sau doar la o ţigară de foi. De ăia care-ţi fac ziua mai frumoasă doar din nişte poveşti despre o şatră, şatra lor, casa lor umblătoare. Modul lor de-a iubi şi de a-şi trăi zilele. Modul lor de a înjura “ca la uşa cortului”, mai zvâcnind şi câte o coajă de sămânţă de dovleac printre dinţii strânşi de nervi, c-aşa îi stă bine unui stăpân de familie cu vreo 6 copii. Să fie dârz, hotărât, bărbat. De oamenii ăia care zic, citez, veţi vedea voi mai încolo de unde, “Atunci când românul are bani, şi ţiganul are bani”. De numele lor de mă lasă paf, ca… Dan Finuţu, care şi-a făcut castel de arată leit cu tribunalul de la Caracal, pentru că odată, s-a întâmplat să aibă nişte probleme p-acolo. Grina Mondialul, Gigi Dantelă. Abia aştept să vă arăt despre ce e vorba.
Acum câteva luni, cred, am primit de la nişte oameni, foarte faini din punctul meu de vedere, următoarea invitaţie. Ok, Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă. S.P.E.R. (întâmplător, acolo pe blog, e un articol al lui Mircea Cărtărescu, nu mă pun cu el, aşa mi-e nenorocul, ce să zic). Pentru că au parte şi de aşa ceva, unii oameni sunt poate mai invidioşi de felul lor, de-a lungul istoriei vreau să zic, se mai calcă, de ce nu, şi-n grădina vecinului, doar pentru simplul fapt că, vorba aia, ca-n Matrix, omul e un fel de virus, şi dacă nu-şi face toate mendrele, nu are cum să se poată opri.
Tot ce spun eu aici, se poate să fie interpretat ca “mă, ţiganii nu-s obiecte de expoziţie, cum zici tu”, dar cu toate astea, admirativ, invit cam pe toată lumea să… acolo, măcar jumate de minut, să citească sau să vadă, că doar de-aia am intrat în epoca vizualului, câte ceva despre… altfel decât prejudecăţile alea. “Ţiganii fură”; “Băi copile, nu mai fi obraznic, că te dau la căruţa de ţigani”; “Iar bă ăia cu fiare vechi?”; “Iar bă ăia care ne fac de râs în Italia?”. Treaba lor, a ălora care zic treburile astea. Nu mă bag. E prea greu să mă iau de nişte chestii şi să-mi asum aşa păreri importante. E vorba despre nişte oameni. Care pot fi şi buni, şi răi. Un Ying şi Yang din care eu aleg partea mai nedureroasă. Aia mistică, talentoasă, care să dea scrisului o vrajă aparte, un fel de apă vie într-o căldare de alamă. Că doar de-aia, bunicul, vara, se ducea la Covrag, la cel mai bun ceaunar şi căldărar din satul ăla. Că era ţigan de ştia meserie. Iar mai mult de jumate din meritul unei ţuici bune e cum e făcut cazanul. Aşa mi s-a spus.
Cine n-a văzut Şatra să ridice mâna şi să pună, dacă nu aceeaşi mână, măcar pe cealaltă, să-l vadă. Sau scena aia cu corul din “Dramă la Vânătoare”. Acelaşi regizor. Sau pe duetul evreilor cu ţiganii din “Train de Vie”. Despre asta este vorba. Nişte chestii care vin cu anii, pentru că există şi nişte prejudecăţi bune şi nebune, în acelaşi timp. Sau, hăhă, scena aia cu “Îţi arăt eu o revoluţie de n-ai s-o duci”, în care în uşa cortului, revoluţionarul din acelaşi “Train de Vie” e sedus numai c-un picior unduios de Esmeraldă în fuste înflorate. Mi-am adus aminte şi râd încă, prosteşte.
Mă abat mult de la ce pornisem să zic, şi, din partea mea, foarte bine. Pentru că îmi cam place să scriu mult. În religiozitatea asta a mea, lungă, nu uit nimic, cam nici un crâmpei din ce a însemnat, pentru mine, ţiganul. De la Florică ăla urâtul pe mâna căruia mă dădea mama, pentru că eram rău şi neobrăzat, apoi tanti aia, mă, nu-mi mai aduc aminte despre numele ei, dar ştiu o mare replică, de mă făcea să mă urc pe pereţi de fiecare dată. Era o asistentă bătrână şi zicea aşa, cam de câte ori aveam febră: “Mîîî, tu vreiî să-ţiî facî injiecţieî???”. Muream nu alta. Avea o seringă mare, din aia de sticlă cu ac mare, care se fierbea într-o oală, să se dezinfecteze. Groaznic. Până la a doua schimbare la faţă, în sensul bun, pentru că aia în sensul rău a fost când mi-au zis că Moş Crăciun e mama şi cu tata (mi-a zis-o un coleg de primară, clasa a doua, care plescăia gumă neagră-n faţa mea, şi ştiu că l-am împins delicat, în mă-sa, la un joc de frunza). Aşa, asta a doua schimbare la faţă era la Vlamnic, sat vecin cu Feldioara, unde mergeam eu la ţară. Şi de unde n-au apărut ăia de la Zece Prăjini la o nuntă şi au dansat fustele alea şi salbele şi picioarele ălea goale de… atât de praf cât şi de emoţie, că m-a pupat o ţigancă şi mi-a umblat mâinile prin păr, era să mă trezesc în gârlă. Cu tot cu hainele de pe mine.
Şi castelele. Hai că am ajuns. Nu concep eu prea multă arhitectură la ora asta, ce şi cum şi din care fel de venituri fac oamenii ăştia aşa ceva, cert e că se poate. Şi culmea, privesc şi acum filmuleţul (da, domle, îl pun mai încolo) şi văd, mirat, că oamenii au cu ce. Dar, la final, treaba asta a fost punctul de pe toţi iii din lumea ţiganilor. Poa’ să fie el Gigi Dantelă, Dante Căldărarul, Dan Finuţu sau Mondialul: “Viaţa pentru oameni înseamnă tranzit. Noi trecem prin tranzit, privind… viaţa. Casele sunt mijloace fixe, astea dăinuiesc 3-400 dă ani, dar când te gândeşti…tu, ca om, că nu ştii când mori, tre să te respecţi ca om în primul rând. Să fii curat, să fii, să ai multă demnitate, să respecţi ca să fii respectat, să fii… Să fie reciprocitate, ASTA-nseamană VIAŢA! Nu palate, nu nimic! Omenia, costă foarte, foarte mult.
Dar ie puţini… care ştie ce-i această expresie. Noi… trecem prin viaţă în tranzit.“
Şi, cu meritul emisiunii “România, te iubesc”, iată şi filmuleţul:
http://stirileprotv.ro/video/romania-te-iubesc-palatele-rromilor-de-la-buzescu/60288255
“în primul rând…”
“Dar în al doilea rând…” aşa zicea profu’ meu şi-al lui Tranda de istorie din liceu. Nu continua cu nimic, dar dacă aşa e cântecu…
În fine, sunt aici. Pe meterează, ca un voinic, ete na…
Şi cu ce pot să încep inspiraţia mai bine decât cu următoarele:
Sunt… ditamai taurul la cap, ca tot omul încăpăţânat, aşa că mai mereu, se face cum vreau eu. În principiu, azi facem sos de spaghete.
Aș vrea… să mă întorc în istorie şi să-i pun piedică lu’ ăla care-a inventat coridele.
Păstrez… de fapt păstram cartele de metrou. Până mi s-a umflat portofelul şi-a crăpat. Mi-am luat unu’ nou şi e shiny.
Nu îmi place… reclama aia în care se scuipă sânge şi-un dinte.
Mă tem… când mi-e frică.
Aud… voci, hîîîîîî.
Îmi pare rău… dar trebuie să vă spun că am incense sticks cu bergamotă.
Îmi plac… pisoii, câinele, vaca, omul bun.
Nu sunt… ce?
Cânt… în baie. Şi-n bucătărie.
Niciodată… să nu spui Quatzelcoatl când ţii cu peruanii.
Rar… duc gunoiul. Asta mi-a plăcut, că tot mi-a dat leapşa asta mică.
Plâng… la Big Fish. Ca tot omu’.
Sunt confuz… şi mă împiedic.
Ar trebui… a, chiar…
Aș putea… să mă-ncalţ în mintea mea.
Şi încă unii, care poate vin la Stufstock, le-am făcut coperţi la albume.
zoya
Pentru că aşa m-a lepşuit Cougar, cred.
Hai, de-acum, ne mai distrăm şi noi.
eu am zis să nu mă bag…
dar de când cu mass-urile ăstea de liceu, cu legea 298, care-mi cer să vorbesc despre atentate mai ceva decât serviciile secrete, mi-am pus în gând o chestie; să vă arăt asta:
şi pe urmă să vorbesc la telefon cum mi-o plăcea mie. pentru că facturi detaliate am tot avut până acum.
pasărea Soho
Nu ştiu cum îi zice, i-am zis aşa. Mănâncă mult şi cam de aceeaşi culoare cu ea. Şi-i place să pozeze. Şi-i place să facă mult caca, dar asta nu intră nici la culoare, nici la personalitatea din Sohodol, unde sunt oameni foarte faini, care salută pe oricine văd şi te mai prind şi îţi cântă şi “Pluguşorul” exact când nu te-aştepţi. După foaie. Cu scris mult.
Dar totuşi, pasărea:
